Poveste de viaţă

[Lavinia Elena Niculicea]

Azi, am ales să vă spun o poveste de viaţă. A mea. O poveste despre curaj, despre iubire, despre puterea de a lupta, care împleteşte durerea, bucuria, şi speranţa.

Poate v-aţi întrebat adesea: Cine sunt? Şi eu mi-am pus această întrebare.  Nu-mi place să vorbesc despre mine, însă prin scris o pot face mult mai uşor. Sunt un om, ca oricare altul, poate cu ceva în plus: capacitatea de a compune, de a scrie, de a dărui celorlalţi nu doar cuvinte, ci şi emoţii… un talent ar spune mulţi. Da, un har care nu-mi aparţine, pentru că mi-a fost oferit de Cel de Sus. Îl iau ca pe un dar, care la rândul meu îl ofer altora…  Poate că mi-a fost dat ca o compensaţie pentru ce aveam să pierd în viaţă. Dincolo de surâsul copilăresc, de versul citit, se ascunde o poveste destul de dureroasă. Doresc să vă introduc în acest univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în care probabil, dintre semeni se vor regăsi.

“M-am născut într-o zonă mirifică din judeţul Vâlcea, într-o zi de primăvară, în luna florilor şi a dulcilor poeme. Eram cel de-al doilea copil al unei familii respectabile în Băbeni, oameni intelectuali (mama – învăţătoare, iar tatăl – asistent medical) care mi-au insuflat valori morale şi credinţă în Dumnezeu. Eram un copil cu părul blond, ondulat, scăldat de raze strălucitoare, ochi căprui, vii şi jucăuşi, cu un surâs timid şi inocent în privire. Tatăl meu obişnuia să mă alinte„Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Acum înţeleg faptul că în viaţă nu există coincidenţe, ci anumite lucruri se întâmplă cu un motiv, au un rost al lor şi e important să fim fini observatori pentru a le percepe.

Îmi amintesc că eram un copil normal, vioi, delicat, cu o doză mare de sensibilitate, captivată de misterul a tot ce mă înconjura, dornică să dezleg enigma vieţii. Aveam o înclinaţie spre dans. Mă visam o balerină. Era visul meu cel mai arzător. Am început să fac dans modern la vârsta de 7 ani. Simţeam o mare bucurie pentru că puteam face ceea ce îmi plăcea cel mai mult. Anii copilăriei curgeau lin, dar viaţa avea să-mi descopere o latură necunoscută până atunci, faptul că este imprevizibilă. Viaţa ne cuprinde, ne ia în braţele sale protectoare, dar ne şi scapă din braţe atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ea este plină de situaţii neprevăzute şi e necesar să ne adaptăm la orice situaţie.

La cea mai frumoasă vârstă – a adolescenţei – un eveniment dureros avea să-mi marcheze viaţa. Aveam în jur de 13 ani, când părinţii au observat că se întâmplă unele lucruri neobişnuite cu mine. Mă împiedicam foarte des, când parcurgeam o distanţă mai lungă şi oboseam, în special când urcam scările. Părinţii, îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă, m-au dus la un medic de specialitate. Din acel moment, viaţa mea avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii, care avea să-mi schimbe idealurile. Nori negri au apărut pe cerul nostru. Au urmat zile şi luni de căutări prin spitalele ţării pentru a mi se stabili un diagnostic. În urma unor investigaţii, la spitale renumite din ţară, renumitul chirurg Pesamosca mi-a pus un diagnostic ce a necesitat o operaţie de alungire de tendon. Ce am simţit în acele momente ? E greu de definit… o gamă largă de stări: teamă, nesiguranţă, nelinişte, speranţa ca mă voi vindeca. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că vedeam şi simţeam totul cu naivitate, cu acea copilărie specifică vârstei. Credeam cu tărie în viaţă şi mă gândeam că e doar o boală trecătoare, o pasăre rătăcită pe un petec de cer. Familia a stat la căpătâiul patului de spital, încurajându-mă, fiindu-mi Icarul aripilor frânte. În acea perioadă, eram dezamăgită, deoarece obţinusem premiul al doilea la un concurs de franceză, urmând să merg în Franţa, însă eu trebuia să mă operez. Bineînţeles, că mai importantă era sănătatea mea. Mă gândeam că voi scăpa de acele probleme de sănătate şi voi avea alte nenumărate ocazii. Operaţia a reuşit, după a fost mai dificil, deoarece a trebuit să stau cu piciorul în ghips şi apoi, să învăţ să merg din nou. Ţin minte, că eram ca un copil care păşea pentru prima dată. Norii îngrijorării au început treptat să dispară. Eu mă refăceam din zi în zi. Totul părea să reintre pe un făgaş normal.

După un an, a urmat un control medical care avea să-mi spulbere speranţele de vindecare. Era anul 1994 când mi s-a pus diagnosticul, stabilit în urma biopsiei. Scria negru pe alb – boală incurabilă. Nu ştiam mai nimic despre această boală, mai rară. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Ei au înţeles că totul avea să se schimbe… A urmat o perioadă dificilă, am început să mă deplasez din ce în ce mai greu. Mi-era foarte greu să văd cum boala pe zi ce trece, înaintează ca un hoţ perfid care-mi fură din putere. În ciuda acestei situaţii, am reuşit să termin liceul cu rezultate foarte bune. Am învăţat că boala poate să-mi limiteze mişcările trupului, dar nu-mi poate limita sufletul şi neuronul, speranţele şi visurile. Aşa am început să scriu…

M-am încăpăţânat să cred în visurile mele. Am reuşit prin voinţă şi plăcerea de a studia să absolv Facultatea de Limba şi Literatura Română. Nu mi-a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să mă deplasez la o distanţă de 20 de km, uneori pe vreme proastă, să urc scări în condiţiile în care eu mă aflam, dar perseverenţa şi determinarea mea au dat roade. Anul trecut am reuşit să public cartea “Ploaie de gânduri” în care îmi dezvălui dimensiunea interioară. Întotdeauna m-a caracterizat verbul “a lupta”. Cea mai dură bătălie este cea cu boala. Pot spune că drumul meu spre găsirea unei metode de tratare a fost şi încă este obositor şi lung, presărat cu multe eşecuri, dezamăgiri, lacrimi, voinţă şi speranţă. Dar nu renunţ să cred…"

 E dureros pentru mine să scriu aceste frânturi de viaţă, să rememorez prin tot ce am trecut, dar  faptul că pot aşterne în scris tot ce e simt e ca o terapie care mă vindeca. De fapt, scrisul şi iubirea reprezintă colacul meu de salvare… Mă agăţ de ele şi pot ajunge la liman.

(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri, 2012)

[Lavinia Elena Niculicea]

Mulţumesc pentru că mi-ai citit povestea şi mă încurajezi prin aceste cuvinte, Mihaela!

Mihaela Roxana Boboc a spus :

Tulburător! Pentru curajul de a lupta în fiecare zi, pentru forța de a te destăinui, ai toată admirația mea!