Pietre

 

 

          Unii oameni se resemnează uşor şi definitiv. Ei mulţumesc pentru tot ce li se oferă, fie necazuri, fie bucurii.

         O astfel de persoană era şi Valeria. Fraţii ei muriseră de mici. Ea scăpase de atacul poliomielitic doar cu un picior care creştea mai scurt şi mai uscat. Bine i-a fost în copilărie când încă nu-şi conştientiza infirmitatea, apoi, crescând, un zâmbet trist şi resignat s-a încrustat pe chipul nu frumos, dar nici urât. Şi acolo avea să rămână toată viaţa.

         Codanele de seama ei începuseră să iasă în lume, iar în casele lor, în nopţile lungi de iarnă, se făceau şezători. Şi Valeria se ducea la horă, dar stătea pe margine, lângă fetele trecute, lângă cele prea urâte ori prea sărace. Ea nu făcea parte din niciun grup. Avea doar un picior ţeapăn, atrofiat şi mai scurt ca celălalt, pe care îl trăgea discret după ea. Ştia că nu va fi invitată vreodată la joc de vreun flăcău, dar nici viaţă de pustnică nu vroia să ducă, aşa că, pe lângă ieşirile în sat, stabiliră împreună cu maică-sa o zi din săptămână în care să-şi invite suratele la şezătoare. În ziua prevăzută, spre seară, puse aluat la dospit fiindcă avea de gând să facă turte coapte în vatră, iar urciorul cu rachiu îl aşeză pe sobă, ca să fie fierbinte când or veni flăcăii. În zadar, câinele lor, priponit în lanţ, nu lătră măcar o dată în acea seară stingheră. Valeria adormi greu, plângând cu nasul în cergă. O dureau mai mult lacrimile mamei decât afrontul primit.

          După eşecul acelei seri, care ar fi echivalat cu primul bal, ea nu dezarmă şi începu să cultive prietenii cu şi mai multă sârguinţă. Adesea se autoinvita la şezători organizate de celelalte fete, însoţită fiind mereu de mama ei. Aceasta, noaptea târziu, când se destrăma şezătoarea, făcea invitaţie gazdei:

         – Să vii şi la Valeria mea la şezătoare că, uite, noi am venit la ’mneavoastră chiar şi nepoftite. Joi, joi după sfântul Neculai vă aşteptăm…

          O şezătoare era considerată reuşită dacă invitaţii rămâneau până la miezul nopţii. Musafirii Valeriei plecară cu mult după acest reper convenţional. Din acel moment nu mai avea voie să facă invitaţii personale. Se ştia în sat că joi seara, din două în două săptămâni, la Valeria se face şezătoare. Fetele mai mari, mai pretenţioase, nu-i călcau pragul, în schimb le reproşau cu răutate flăcăilor ce făceau acest lucru:

           – Aseară aţi fost la pocita lu’ Ploscuţă, mă?!... V-o fi făcut cu sita?...

           – Ne-o fi făcut şi cu fusul, aşa cum faceţi toate. Cui îi pasă?… răspundeau sfidători unii flăcăi; alţii, roşind, negau că ar fi fost pe acolo.

           Nu multe case puteau să se laude că-şi tratează musafirii. Valeria găsea întotdeauna ceva pentru suratele ei, pentru flăcăi. Uneori făcea mici turte coapte în vatră, alteori fierbea grâu în lapte sau fierbea porumb. Flăcăilor le dădea în plus o căniţă cu rachiu fierbinte. Cu toate acestea, precumpănitor era faptul că tinerii aveau intimitate. Şezătoarea se ţinea într-o odaie mare, luminată de o lampă cu abajur şi de câteva lumânări de seu. Mamele care îşi însoţeau fiicele rămâneau în odaia părinţilor Valeriei. Peste ei intrau doar când hărmălaia era prea mare sau spre sfârşitul şezătorii, când începea jocul. Se înţelege că flăcăii nu erau niciodată invitaţi. Fetele care vroiau să se vadă cu cineva anume lansau tam-nisam către acel cineva informaţia că, spre exemplu, mâine seară o să meargă la cutare sau la cutare fată la şezătoare. Flăcăul se înfrăţea cu doi-trei inşi de leatul lui, altfel n-ar fi făcut faţă ironiei fetelor, şi intrau făloşi peste acestea târziu în noapte.

         Uite aşa, Valeria îşi făcuse un cerc mărişor de prieteni. La ea era poate singura şezătoare unde veneau trei-patru cete de flăcăi. Aceştia îi erau atât de familiari încât la sfârşitul şezătorii când, sub trilurile unui fluier se încingea sârba sau hora, se prindea şi ea neinvitată, ca orice fată. Ba unii dintre ei, cu nonşalanţă, o luau la câte o învârtită şi nu se poate spune că nu se descurca. Dacă între cei patru pereţi era invitată la joc, în niciun caz vreun flăcău nu ar fi avut curaj să o cheme în miezul zilei, în hora mare din mijlocul satului. Valeria nu punea la inimă acest ghimpe.

         Într-una din aceste seri, pe când se pregătea în odaia părinţilor să ofere porumbul fiert, se simţi trasă de mână şi silită să se aşeze în poala unui bărbat mai în vârstă:

         – Ce mai faci? întrebă acesta, încercând să fie foarte drăgăstos.

         – Sărut mâna. Bine. Mulţumesc de întrebare…

         O străfulgerare a unui gând o făcu pe Valeria să se cutremure. Omul care o ţinea strâns în braţe era tatăl lui Sabin. Sabin era un fudulache. Aşa îl catalogaseră suratele ei. Şi când gura lumii nu are dreptate? El începuse de câtva timp să îi frecventeze şezătorile. Se strecura printre flăcăi, se aşeza pe o margine de laviţă din cel mai întunecos colţ al odăii şi de acolo, abia acum realiză Valeria acest lucru, o supraveghea cu oarece ură în priviri. Profitând de faptul că strânsoarea ce o ţintuise în braţele acelui bărbat mai slăbise, Valeria se ridică şi luă un mănunchi de linguri de lemn, luă ceaunul plin cu porumb fiert şi-l duse în odaia tinerilor. În timp ce aşeza tuciul în mijlocul odăii, pe pardoseala de lut, din mână îi erau smulse lingurile. Firesc, ele nu ajungeau pentru toţi aşa că şi le împrumutau cu cea mai naturală bucurie, chiar dacă acolo era un adevărat concurs de mâncat grăunţe fierte. În veselia generală, nimeni n-ar fi observat că Sabin nu participa la lupta cu lingurile şi poate nici acum nu i-ar fi fost observată absenţa dacă…

          – Surato, nu mănânci cu noi? Sau ne-ai pus farmece?…

          – Ehe, surioară dragă, dacă aş cunoaşte descântece – şopti mai mult ca pentru sine Valeria, dar privindu-l pe sub gene pe Sabin – aş face să rămână departe de mine oamenii cu inimă ascunsă…

           Aceasta a fost ultima vorbă spusă de Valeria prietenilor ei din fetie. În duminica următoare, Sabin a venit cu părinţii lui şi au luat-o. „Au luat-o” e un fel de a spune, căci el rămase în casa Valeriei, ca un burete de iască pe o tulpină verde cu puţin şi nevinovat putregai.

          Cum leagă soarta firele şi cum trage ea iţele, nimeni nu ştie. Chiar a doua zi, cât îl ţineau bojocii, crainicul primăriei urla pe uliţele satului:

          – Rezerviştii să se prezinte mintenaş la comisariat! Mâine! Mâine rezerviştii să se prezinte negreşit la comisariat, că-i bai!... Deocamdată, fără haine şi mâncare!...

          La nici două săptămâni, Sabin, cu o bocceluţă în mână, încadrat de părinţii săi, păşea spre gară îngândurat şi speriat. În urma lui Valeria plângea încet într-un colţ de broboadă. Îi era milă de Sabin. Ştia, oricât de copilă ar fi fost, că războiul e câinos. Dinspre gară începu să se desluşească triste cântece de cătănie. Sabin se opri, zicând sec şi apăsat:

          – Du-te acasă!

          Valeria nu aştepta un sărut de rămas bun de la Sabin, dar măcar o îmbrăţişare, o atingere cât de mică ar fi trebuit să primească. Drumeţ de te afli la un aşa drum necunoscut, şi străinul cel mai străin ţi-e frate.

            – Dumnezeu să te aibă în paza Lui, bre Sabine!

            Nici surâsul galeş, nici lacrimile nu l-au făcut pe Sabin să zăbovească lângă Valeria. Aceasta privi un timp în urma lui, ca un câine în lanţ ce-şi vede stăpânul plecând din curte, apoi se urcă într-o râpă şi de acolo îl urmări cum se aruncă din mers, împreună cu alţi rezervişti, în vagoanele ce cărau cherestea de brad, în port. Mocăniţa, pufăind greu, ca o foale din iad, dispăru vinovată în defileu. Valeria îşi aşteptă socrii ca să îi consoleze, însă aceştia o ignorară mai ceva ca fiul lor. Totuşi, soacră-sa, timp de o lună, a venit şi a dormit, noapte de noapte, în acelaşi pat cu ea. După ce i-au fost infirmate speranţele, soacra s-a repezit asupra Valeriei şi i-a şuierat:

            – N-ai fost în stare să rămâi gravidă, vacă ce eşti!       

            Spăsită, Valeria îşi plecă privirea. Nu ştia că înţelegerea prenupţială era ca, odată cu fata, Sabin să ia o treime din pământurile lui Ploscuţă, iar când va veni primul nepot, Ploscuţă să-i dea până la jumătate din pământuri.

           Valeria trăia şi muncea la fel ca înainte. Că intrase un bărbat în viaţa sa era ca şi cum ar fi prins-o vara o ploaie scurtă pe o cărare, însă până să ajungă acasă, hainele i s-au uscat. E drept că trecea aproape zilnic pe la socri ei ca să-i aline, ca să-i întrebe dacă au vreo veste de la Sabin. Era singurul care n-a scris un rând de când a plecat.

           Toamna târziu, la cules de porumb, Ploscuţă se trezi cu hainii de cuscri pe cap. Cereau cu neobrăzare toată recolta obţinută de pe pământul dat ca zestre Valeriei.

            – Mă’, da’ atât de proşti ne credeţi?! Fata trăieşte la mine, mănâncă şi se-mbracă din munca ei, dar strânsura s-o duceţi la voi în pod, nu?

            – Păi acuma pământul e al lu’ Sabin! Când v-am luat crucea din casă…

            – Crucea mamelor voastre de putori!…

            Văzând că Ploscuţă fierbea ca un vulcan, că venele de la tâmple i se îngroşaseră de un deget, ba şi că pusese mâna pe un pălimar ce promitea să fie darnic, cele două corcituri obraznice, împiedicându-se una de alta, o luaseră la fugă. Ploscuţă tuna şi fulgera în urma lor, alungându-i până dincolo de hotarele lui, ca pe nişte hoitari flămânzi. Loazele se opriră la o distanţă care să îi protejeze de furia lui Ploscuţă şi începură să strige şi să ameninţe:

             – Să vă ţineţi pocita acasă, mă’, că băietul nostru nu o să-şi mănânce zilele cu una ca ea!!...

             – Nu dau fata mea pe zece ca degeratu’ vostru, mă’ prăpădiţilor!

             Scena se petrecu sub ochii Valeriei. Dacă inima i-ar fi fost scoasă din piept şi purtată prin frunzele uscate şi tăioase de porumb tot nu ar fi fost atât de rănită.

           Timpul, în vreme de război, parcă păşeşte pe cărările ce îl duc înspre gheenă. Valeria nu-şi mai vizita socrii. Din scrisorile camarazilor lui Sabin mai afla câte ceva despre el. Şi tot de pe la alţii a aflat că a fost lăsat la vatră, când i-a sosit timpul, şi că se ţine închis în casă. Tăcută, strângea din umeri, dar de fiecare dată inima îi tresărea când câinele hămăia în bătătură. Săptămânile treceau nepăsătoare şi la urechile ei ajungeau tot mai des vorbe cum că Sabin s-ar fi încurcat cu o văduvă de război.

           – Mai bine cu ea, decât cu pocita lu’ Ploscuţă!…

           – Eşti nebună, muiere!? ţipă cu turbare tata lui Sabin. Aia are două copile! Şi cât pământ are vădana lu’ Bavalete!?

            Sărăcia văduvei, dar mai ales o bătaie zdravănă primită de la tatăl său, l-au alungat pe Sabin de pe nisipurile mişcătoare ale îndoielii, dându-i gândul din urmă.

            Într-una din seri, pe când la măsuţa joasă, rotundă, cu trei picioare, Valeria, alături de părinţii ei, aşezaţi pe scaune micuţe, lua cina în tăcere – seceta lăsată de pustiul de război parcă uscase şi limbile oamenilor – uşa se deschise încet. Un val de aer rece îi cutremurară pe comeseni. Lampa, speriată şi ea, pâlpâi a agonie. Greu se închegă imaginea lui Sabin în cadrul întunecos al uşii.

           – Luate-ar dracu’ de javră, de ce-ţi dau eu mâncare?! şopti la adresa câinelui o înjurătură grea tatăl Valeriei, apoi, dregându-şi glasul, se răsti către Sabin: Ce mă’, ce te strecori ca un pândar?!

          – Sara bună, mormăi Sabin ignorând iritarea socrului său şi, fără să aştepte să fie invitat, luă loc pe un colţ ferit al patului.

          – Hai la masă, îl îndemnă soacră-sa în loc de răspuns la bineţe.

          – Am mâncat la mine-acasă! îngână apăsat Sabin.

         În ciuda faptului că omul care stătea pe colţul patului nu era nici măcar Sabin-fudulache, cel de la şezătorile ei, Valeria începu să tremure toată. Trăsăturile de om ascuns, de modârlan cu maţele încâlcite, se accentuară pe chipul lui. „Dacă asta e voia Domnului, fie!” răsună în adâncul sufletului ei, pentru a doua oară, această sentinţă.

          – Să-mi daţi siliştea de peste vale ca să facem o casă acolo, că n-o să stăm aici cu toţii…

          – Ţi-om da-o, da’ casa ţi-o ridici singur.

          – Şi cu cine vreţi să ridic afurisita aia de casă? întrebă Sabin, privind-o pe Valeria ca pe o nevolnică.

          – Eu, când m-am însurat, aveam casă făcută de mâinile mele. Nu m-am însurat ca un sărăntoc înfumurat.

          Sabin se aruncă nervos în picioare, însă văzând că teatrul jucat de el nu are decât o spectatoare tăcută şi umilă, pufni ca un viţel mic şi prost căruia i-au intrat furnici roşii pe nări. Îşi opri privirea încruntată undeva într-un colţ mai întunecos al odăii. Terminându-şi cina, Valeria se ridică de la masă. Treburile imediate o aduseră pentru câteva clipe lângă Sabin. Întâlnindu-şi privirile, amândoi au rămas, preţ de o răsuflare, buimăciţi. Valeria crescuse atât de mult încât Sabin acum abia îi ajungea la umăr. Încercat din toate părţile, părăsit de sufletul lui mic, acesta nu găsi în mintea lui puţină decât un năucitor demers:

          – Apoi, eu plec de-acuma…

          Casa pe care o ridica pe siliştea primită de la socrul său, deşi era mare, arăta sinistru. Parcă oglindea inima celui ce avea să o stăpânească. În paralel cu construcţia casei, Sabin se apucă să transforme fâneaţa, adusă ca zestre de Valeria, în curătură. Moşia aceasta, de câteva hectare bune, se întindea pe un platou înalt, relativ neted şi nu chiar aşa departe de sat. Ca să ajungi acolo trebuia totuşi să iei în piept un povârniş potrivnic. Sabin a început cu împrejmuirea moşiei. Ba nu, întâi şi-ntâi, în mijlocul ei, a bătut câţiva pari unde a încropit o colibă. Acolo avea să o lase pe Valeria nopţi în şir să doarmă singură, pentru că el cobora în sat, la văduvă. Uneori se întorcea târziu în noapte, ca un câine bătut – văduva avea şi alţi pretendenţi la nurii ei. Erau nopţi când pur şi simplu era luat de câte un haidamac din chiar aşternutul acesteia şi aruncat afară ca o cârpă râncedă. Urmau, după asemenea evenimente, zile întregi în care lui Sabin îi tuna şi îi fulgera. Nervii nu şi-i vărsa pe Valeria, ci se apuca să muncească mult şi haotic, aproape ca un descreierat, silind-o şi pe biata Valeria să trudească cot la cot cu el, şi nu-i de mirare că lângă micuţa colibă se ridica, pe nebăgată seamă, odaia: un grăjduţ cu două despărţituri pentru animale şi o cameră de locuit. Degeaba i-a sugerat Valeria ca adăpostul să-l facă la marginea moşiei, mai sub poala pădurii, căci Sabin, ca orice parvenit, vroia să se ştie înconjurat de averea capturată. Tot în urma unor puseuri de furie desţelenise şi restul de moşie, cu toate că au trebuit să curgă valuri-valuri de sudoare pe frunţile lor, fiindcă pe acolo, înainte de potop, se pare că plouase cu bolovani, bolovani care au fost scoşi la hat sau aduşi pe targă de-a lungul căii de acces, deoarece Sabin vroia să facă zăplazurile uliţei cu ei. Norocul Valeriei era că la casa din sat Sabin nu prea vroia să muncească. Îi plăcea să o ţină neterminată. În felul acesta, credea el, Valeria stătea departe de influenţa părinţilor, de zâzania satului. Sufletul lui meschin nu putea să înţeleagă impasibilitatea Valeriei, poate chiar generozitatea ei. Aceasta, fie că vroia, fie că nu, când cobora în sat, la marile praznice bisericeşti, femeile săreau pe capul ei, informând-o unde şi cum îşi petrecea Sabin nopţile, ba chiar şiruri lungi de zile.

          – Ştiu lelică, ştiu surată… le răspundea Valeria. Dar ce să-i faci? Fiecare cu păcatele sale…

          Nu e vorbă rea, Valeria mai cobora în sat după gaz lampant, după alte produse pe care nu le putea obţine în propria gospodărie ori când ducea în cârcă una-două baniţe de grăunţe la moară. Aici sau la cooperativă, pe uliţele înguste sau printre crucile din cimitir, afla ce se mai petrece prin sat, prin lume. Atât de mult îi plăceau noutăţile, bârfele nevinovate, încât ar fi fost capabilă să stea în picioare, ore în şir cu sacul de mălai în spate, de vorbă cu femeile mai norocoase decât ea, ieşite în poartă. Iar când lua pieptiş povârnişul ca să urce la ea, la odaie, şi obosea uşor, se adresa cu o ciudă simulată piciorului beteag:

           – Hai, ologule, împinge şi tu olecuţă, că ăstalalt o fi obosit săracu’…

           Piciorul scurt şi ţeapăn nu o asculta. El se mulţumea să ţină trupul într-un echilibru precar cât cel valid era în aer.

          Sunt zile atât de pure şi de liniştite, departe de griji şi de lume, că poţi auzi până şi gânguritul îngerilor din Cer. O astfel de zi, de început de vară, era şi aceea în care Valeria venea spre odaie cu o sarcină de crengi uscate, bune pentru foc. Plouase abundent vreo patru zile la rând. Trecuse tot atâtea de când ploaia a stat şi totul se păstra imaculat. De cleştar părea şi apa lacului ieşit în calea Valeriei. De fapt, nu era un lac, era o groapă adâncă, un crov, un crater făcut parcă de explozia unui obuz imens, dacă acceptăm că pe acele locuri prăpăstioase ar fi putut fi adus un tun de calibru atât de mare. Crovul, cicatrizat de timp, aduna în el surplusul ploilor repezi pe care aproape că îl pierdea în timpul unei faze lunare. Un gând năstruşnic şi irezistibil încolţi în mintea Valeriei când văzu limpezimea apei. Lăsă cu grijă crengile jos, apoi îşi desfăcu timidă betele. Catrinţa îi căzu la picioare, ca pielea veştedă de pe un şarpe. O întrebare o amuza şi o provoca totodată: să intre în apă cu cămaşa lungă de bumbac pe ea, aşa cum ar face orice femeie cuminte sau să intre goală-goluţă, ca o femeie ce umblă cu mintea prin florile de mătrăgună?

            – Ce pământu’ mă-sii, mă?...

            Cu această sudalmă inocentă, Valeria rezolvă dilema şi din câteva mişcări cămaşa se odihnea şi ea pe iarba fragedă. Pielea albă, întinsă pe carnea tare, strălucea în lumina soarelui. Sânii ţanţoşi, cu sfârcurile maronii, se cutremurau la fiecare legănare a bustului. Doar faţa, gâtul, braţele până la coate şi pulpele erau bronzate şi atinse de vânt. Ele te făceau să nu crezi că te afli în faţa unei statui din marmură. Statuie care, orice s-ar zice, nu era desăvârşită, de parcă maestrul sculptor ar fi lăsat pe ucenicul său să-i ducă opera la capăt, iar acesta, stângaci, a cioplit o parodie de picior. Valeria mai rămase câteva clipe în razele fierbinţi ale soarelui, apoi păşi fără grabă până în mijlocul lacului. Apa era mai rece decât se aşteptase ea. Cu toate acestea, se scufundă până la gât. Închise ochii şi începu să respire profund şi regulat. Se visa în apele Iordanului, ba nu, era într-o cristelniţă mare de argint şi însuşi Dumnezeu îi stropea creştetul. În timp ce corpul se acomoda cu temperatura apei, găsind-o din ce în ce mai plăcută, respiraţia i se acceleră, iar gândurile începură să plece aiurea. Deodată zvâcni, spărgând liniştea cu un chiuit scurt şi ascuţit. Îşi dezlegă în grabă cocul, iar părul se revărsă, castaniu şi lung, în undele lacului. Rebotezată fiind, acum se simţea mireasa pădurii şi a boarei, a lacului şi a soarelui. Nici dacă ar fi fost o fetişcană zvăpăiată nu s-ar fi jucat atât de mult şi de vioi. Când simţi că oboseşte şi că e îmbujorată foc, se opri din joacă, muştruluindu-se:

            – Eşti nebună, fato, zău!

           Gâfâind voioasă, se duse lângă haine, îşi strânse tare părul în coc pentru a-l stoarce de apă, mai rămase câteva momente în soare, cât să i se zvânte pielea, apoi se îmbrăcă în grabă, luă sarcina de crengi în cârcă şi plecă spre odaie, vorbind tandru vitelor ce aşteptau legate în grajd, ca şi cum ar fi auzit-o:

          – Hai fetiţele mamei, hai că vine mama să vă ducă la mâncare acuşica…

          În seara acelei zile, iritat şi umilit, căci patul văduvei îi fusese smuls de către un handralău, Sabin se strecură îmbufnat lângă Valeria. Trupul acesteia mirosea a pădure, părul mirosea a pământ reavăn, iar aşternutul mirosea a iarbă crudă.

          Chiar dacă în primăvară intrase în posesia jumătăţii din moşia lui Ploscuţă, fiindcă Valeria născuse un înger de copil, Sabin tot nu era pe deplin mulţumit. Şi-ar fi dorit ca mai întâi văduva să-i fi făcut un aşa dar. Oare nu el o întreţinea? Nu el îi ducea saci cu mălai, căruţe cu lemne, dar şi bucate furate din truda Valeriei? Nu i-a promis el că toate astea le va înzeci dacă i-ar da un moştenitor şi mai ales dacă n-ar mai lăsa poarta deschisă şi pentru alţii? Dar se vede treaba că vanitatea văduvei nu era satisfăcută. Lipsa de reacţie a Valeriei o făcea să-l ţină nici viu, nici mort pe bietul amorezat, aşa cum o pisică tânără chinuieşte un şoricel căzut în ghearele ei.

              Rare erau clipele când Sabin se juca şi-l dezmierda pe Gavril, fiul său. Se temea că se va ataşa prea tare de el şi că pasiunea lui pentru văduvă s-ar diminua. Astfel de clipe au fost şi în acea după-amiază târzie, umedă şi întunecată, când în gânguritul lui Gavril, dar şi copleşit de căldura din odăiţă, Sabin adormi. Gavril sări din pat şi, copăcel-copăcel, începu să păşească fără vreo ţintă anume. Flăcările din vatra joasă păreau să-l atragă cel mai mult şi lor le-a gângurit îndelung, pe urmă s-a dus la cofa cu apă unde s-a bălăcit puţin. Dorind să se întoarcă la gura sobei, s-a împiedicat de nojiţa unei opinci şi a căzut cu mânuţele şi cu sprânceana ochiului drept pe plita încinsă. Dezmetecit de ţipetele lui Gavril, Sabin îi scoase iute cămăşuţa, fiindcă dogorea ca o burtă de ţest, apoi îi turnă apă cu ulcica peste mânuţe.

          În amurg, Valeria aducea vitele de la păşune. Avea grijă să nu le înghesuie pe uliţa strâmtă ca nu cumva să cadă vreo piatră din zid, altfel ar certa-o Sabin. După ce-şi legară vitele fiecare de stănogul lor, se relaxă, îşi scutură gluga de ploaie şi murmură duios când văzu că fereastra nu-i luminată:

          – Ei, flăcăii mei stau pe întuneric, de parcă ar fi pierit gazul de pe lume…

          Cu cât se apropia mai mult de uşă, cu atât mai clar se auzea plânsetul răguşit al lui Gavril. Valeria clătină nemulţumită din cap, gândind că Sabin l-a lăsat singur şi s-a dus la văduvă. Îşi agăţă gluga într-un cui de lemn şi intră în odăiţă. Vorbindu-i tandru lui Gavril, bâjbâiră după chibrituri şi aprinse lampa. Nici cea mai fioroasă fiară a pădurii n-ar fi scos un aşa urlet de durere şi cred că şi serafimii din Cer au tresărit când au auzit-o pe Valeria ţipând:

           – Câine, mi-ai nenorocit bobocul!! Mi-ai nenorocit viaţa!!! În furia ei oarbă se repezi la icoană, o luă, îngenunche lângă pat şi începu s-o izbească: Nu-mi da, Doamne, cât pot duce! Nu-mi da! Nu-mi da!!... Din plâns s-a oprit abia atunci când din bucata de scândură pictată a mai rămas doar o aşchie neînsemnată.

            Dimineaţa se arăta proaspătă şi nepăsătoare. Prea aproape, soarele strălucea orbitor. Năucită de durere, Valeria se îndreptă spre marginea platoului. De acolo vedea satul înşirat pe firul apei. Ar fi vrut să-şi strige deznădejdea şi către lume, dar lumea era prea mândră de sine ca să-i asculte durerile, ca să-i accepte, ca să-i iubească vlăstarul mutilat.

           De atunci Valeria nu mai cobora printre oameni decât foarte, foarte rar. La biserică mergea, cu grele excepţii, doar de ziua sfinţilor arhangheli Mihail şi Gavriil. Lucra atâta pământ încât să aibă cu ce hrăni două guri, mai ţinea o vacă şi câteva mioare. Ca un strigoi, Sabin rătăcea pierdut între văduvă şi Valeria. Dacă la văduvă mai găsea din când în când măcar o vorbă de ocară, Valeria îl privea cu o umbră de dispreţ şi milă, adânc îngropată în sufletul ei bun.

           Gavril, flăcău de acum, când se prindea în horă, căuta să-şi ascundă pe sub scurteicile flăcăilor de lângă el mâinile diforme. Degetul arătător şi cel lung de la mâna dreaptă rămăseseră chircite în palmă; ţepene mai erau şi degetul inelar şi cel mic de la mâna stângă. Irisul ochiului drept, în mare parte acoperit cu albeaţă, îi dădea lui Gavril un aer uşor sinistru. Chiar şi aşa el şi-a găsit o fată şi s-a instalat în căminul bătrânesc în care a crescut Valeria, căci bunicii lui muriseră de câţiva ani, iar pe Sabin nu l-a tras inima să termine locuinţa pornită cândva. Cu noră-sa, femeie aprigă şi cam zurlie, acesta şi-a găsit leacul. Sub teroarea ei, casa a fost terminată, pământurile lui Ploscuţă au început iarăşi să înflorească, iar văduva ducea acut lipsa bucatelor nemuncite. Ridicol şi sublim în suferinţa lui, Sabin, chiar şi când venea de la împărtăşanie, mergând în cârjă şi în burtă având doar firimitura de anafură, tot se uita îndelung spre poarta văduvei. Iarna grea şi anii mulţi îl siliră să rămână la pat. Pentru prima oară Valeria îşi aduse vitele în sat ca să poată sta lângă Sabin şi să-i aducă la nevoie spiţerul sau preotul. Dacă pe la începutul iernii, în serile lungi, Sabin făcea planuri cum or să cultive pământul în primăvară, acum îi dădea sfaturi Valeriei:

             – În colţul dinspre pădure, anul acesta să pui cartofi. Acolo cresc cel mai bine…

             – Lasă bre Sabine, că le-om pune amândoi…

             – Ehe! Cine ştie?!… oftă Sabin, şi o linişte prelungă, plină de sfială, se lăsă în camera mare: Valerio, te rog ceva. Da’ să faci, m-auzi!?

             – Fac, bre, fac!

             – Să mi-o aduci, olecuţă, pe Măgduţa.

             Astfel Valeria se văzu bătând în miez de noapte la uş văduvei.

             Nearătându-se deloc surprinsă de vizita nocturnă, ba un zâmbet de satisfacţie îi răsări în colţul gurii, văduva, după ce ascultă doleanţa, îşi trase capul ciufulit îndărătul paravanului din scânduri jegoase, şi în scurt timp ieşi înfofolită într-o casincă mare cât o pătură. Cele două femei mergeau tăcute. Oricât s-ar fi străduit, niciuna nu ar fi găsit ceva de spus. Gerul sticlos făcea ca stelele să tremure pe boltă. Fulgii diamantini, însufleţiţi de razele lunii, sclipeau pe cale. Zăpada scârţâia nervoasă sub paşii grăbiţi şi nesiguri. Satul nu arăta în niciun fel că trăieşte, că e locuit. Dacă în depărtare nu s-ar fi zărit o fereastră luminată, ai fi zis că smeritele case sunt nişte pietre imense, ieşite din pământ, obligate să poarte ca povară căciuli groase de omăt. Nici câinii nu se îndurau să-şi scoată boturile de sub cozile lor călduroase şi să adulmece în ger vreun intrus, vreun prieten. Valeriei i se părea că fereastra luminată se deplasa, cu viteză crescândă, în aceeaşi direcţie cu a ei. Pretextând că îşi aşează şalul, se opri pentru câteva momente să se asigure că e victima unei iluzii. Chinuită de acest drum prea lung – niciodată nu şi-ar fi imaginat că va păşi alături de această persoană –, într-un sfârşit ajunse în pragul casei sale. Ca o slujnică supusă ori ca o gazdă prea îngăduitoare, Valeria o conduse pe văduvă până la uşa camerei în care bolea Sabin, apoi se retrase în altă odaie. Sabin se lumină la faţă şi se foi în aşternutul său zăcut când o văzu pe văduvă.

         – Sărut mâna! rosti văduva cu respectul cuvenit unei persoane în trecere.

         Sabin nu-i răspunse. Aştepta nerăbdător ca văduva să se elibereze de casincă şi de mănuşi. Abia atunci o invită să se aşeze pe marginea patului, lângă el:

          – Dragă mi-ai mai fost, Măgduţo…

          Văduva zâmbi la amintirea acestor vremuri apuse.

          – Să-mi spui măcar acum că băiatul, Simion, e al meu!

          – Dar la ce bun să ne amintim de păcatele tinereţii?

          – Cum la ce bun!? Păi dac-ar fi Simion fiul meu, mâine dimineaţă m-aş duce la notar, l-aş înfia, l-aş trece pe numele meu şi i-aş lăsa juma’ din pământurile mele!

          – Pământurile tale?!… Tu nu vezi că toată averea lui Ploscuţă parcă a fost făcută din jaf şi din jurăminte strâmbe? Ei au murit în şleaurile cailor, fiică-sa, Valeria, e o pocită, iar nepotu-său e un ciung însurat cu o zărghită… Nu, averea lui Ploscuţă aduce numai nenorociri!

          Dacă văduva nu ar fi fost atât de pornită, ar fi văzut cum spasmele tot mai anemice ale morţii îi cutremurau trupul împuţinat al lui Sabin. Doar când acesta şi-a scăpat ochii peste cap şi când gura a rămas întredeschisă şi-a dat seama că lângă ea avea un mort:

           – Valerio! Aleargă fato!!

          Lumânările care ardeau discret la căpătâiul lui Sabin şi pe care veghetorul trebuia să i le pună în mână când îşi va fi dat duhul, se stinseseră în momentul când Valeria deschise uşa, ca şi cum odată cu ea ar mai fi pătruns în cameră cineva cu intenţii rele. Poate să fi fost spiritul nemulţumit al lui Ploscuţă, că mult şi-a urât el ginerele ca să-i lase acum sufletul să intre cu lumină în lumea de apoi.

            Cu sfinţenie ţinuse Valeria, vreme de şapte ani legaţi snop, toate pomenile şi toate prânzurile pentru tihna lui Sabin. De câtva timp însă căuta şi de sufletul ei. Plătea acatiste şi făcea praznice, iar când ieşea de la sfânta slujbă se simţea uşoară ca un fulg dintr-o aripă de înger. Bucuroasă ar fi zburat din cerdacul bisericii direct la odaia ei, or nu se cădea să treacă prin faţa casei nepoţilor fără să le calce pragul. Şi nu nepoţii erau de vină, ci mama lor. N-a aflat niciodată de ce femeia aceea, nora sa, n-ar fi găsit o vorbă bună nu doar pentru ea, dar pentru oricine. Odată ce se afla în casa fiului său, Valeria se şi arăta grăbită să plece. Uneori cu motiv, alteori fără. Acum era mai grăbită ca oricând. Slujba religioasă fusese frumoasă, dar tare lungă. Prânzul pentru vite trecuse de multişor şi când se gândea la cât timp îi mai trebuie să ajungă până la odaie, chiar că o apuca mila de bietele dobitoace.

          – Mămuţă, lasă-mă să mă duc, într-o suflare, cu Mihai la târlă, să adăpăm vitele, să facem foc în sobă, mai tăiem un lemn… fiindcă până ajungi matale se lasă noaptea. Şi nu vezi ce viforniţă e?! mai încercă încă o dată nepotul cel mare să o convingă pe Valeria să-i accepte oferta de a se duce înainte la odaie.

          Valeria avea atâta blândeţe în voce, că orice te-ar fi rugat n-ai fi putut să o refuzi. Nici nepotul ei nu avuse puterea să insiste, şi cu părere de rău o conduse până la portiţă. De acolo a luat singură în piept viscolul turbat. Ajunsă la poalele povârnişului, privi înspre vârful lui ca Isus spre creştetul Golgotei. Vălătuci apocaliptici de ninsoare se prăvăleau peste ea, întunecând aerul. După numai câţiva paşi se văzu nevoită să facă un popas. Sub negru suman, lung şi greu, şi sub cele două pulovăre de lână, cămaşa se udase de transpiraţie. Era o transpiraţie produsă de ultimul strop de energie. Într-adevăr, Valeria simţea cum foamea o sfârşeşte. Nu mâncase de seara trecută nimic, nici măcar apă nu băuse, că doar trebuia să ia anafura din mâna preotului. Gândindu-se la compotul din fructe uscate ce o aştepta în ulcica din blidar şi la colţul de mămăligă rece învelită în ştergar, mâncarea ei de post, porni iarăşi la drum. Bine i-ar fi prins acum un toiag să se sprijine în el, să-şi mai ajute piciorul valid. Când simţea că o ia ameţeala şi i se întunecă privirea, îşi dădea drumul în genunchi şi aştepta până când o pală şi mai rece de vânt o trezea. Atunci se ridica şi pleca mai departe. Nedumerită, cerceta împrejurimile. Ar fi vrut să ştie cât a urcat pe afurisitul de povârniş. De câte ori trecuse pe acolo, cunoştea toate pietrele, însă acum nămeţii le ascundeau cu înverşunare. S-ar fi orientat după copacii din preajmă, că şi pe ei îi cunoştea până la cea mai fragedă rămurică, dar talazuri peste talazuri de fulgi mari de nea, aduşi de pe întreg platoul, împiedica ochii să vadă mai departe de trei-patru paşi. După mai multe pauze şi opinteli supraomeneşti, Valeria ajunse la stejarul trăsnit din buza priporului. O gheară ca de uliu îi crescuse parcă în partea stângă a pieptului şi nemiloasă o strângea, o strângea… Îşi aminti fulgerător de uliul căzut în capcana pusă de Sabin şi pe care ea îl eliberase. Înainte de eliberarea propriu-zisă, îl ţinu câteva momente la sân şi-l mângâie, în speranţa că o să-l îmblânzească măcar un pic. Uliul îi prinse prin cămaşa subţire sfârcul sânului stâng şi o ţinuse aşa mult timp. Ea se amuză privindu-l drăgăstos – era singurul bărbătuş ce-i atinsese, cu un fel de încrâncenare, de patimă, de disperare, sânul. Acum nu înţelegea de ce uliul nu o slăbeşte din strânsoare. Încercă să-şi facă semnul crucii, însă constată că nu-şi poate duce mâna până la frunte. Speriată, îşi plimbă limba în gură închipuind o cruce, gândind la Dumnezeu. Aici, pe şesul vast, vântul bătea constant, purtând fulgii pe orizontală. Până la intrarea în uliţă mai erau câteva zeci de metri. Împiedicându-se de sumanul lung, plin de ţurţuri, Valeria cădea des. Cu chiu, cu vai, sleită de orice putere, ajunse totuşi la zidurile din piatră ce formau ulicioara. „Ei, iată-mă acasă!” îngână ea. Încurajată de acest gând, sprijinindu-se de zidul improvizat, căută să-şi tragă piciorul drept după ea, dar lucrul acesta se dovedi anevoios, mai anevoios decât se aşteptase, aşa că se aplecă spre zidul celălalt şi încercă să târască piciorul stâng. Lucru ce se dovedi la fel de dificil de realizat. Se opri încurcată. Nu mai ştia care e piciorul bun şi care e cel neputincios. Pauza n-o întremă deloc, aşa că, atunci când se sforţă să plece, căzu peste zid, surpându-l:

          – Nu te supăra, bre Sabine, se rugă ea încet, mă duc întâi să dau fânişor la vite, să fac focul, să mă încălzesc olecuţă şi apoi vin să-l repar.

          Căutând să se ridice, privi înspre odaie. Fereastra i se păru luminată, iar pe la streaşină parcă ieşea fum.

         – …Dacă ai adăpat vitele şi dacă mă aştepţi cu căldură în vatră, bre Sabine, eu rămân să repar zidul…

         Prinse cu mâinile îngheţate din mânuşile de lână un bolovan micuţ cât o mămăliguţă. Îl simţi greu ca pe o piatră de moară.

         Dar se pare că prea multe pietre de moară a purtat Valeria în viaţa ei…

Vizualizări: 241

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

       De tei ori am citit si "Pietre" . Ma intreb daca generozitatea de a citi destule banalitati de pe site , e mai mare decat harul tau? Ce comentariu la texrtele tale?!!

Minunat! Un exemplu de maiestrie, pentru mine cel putin. Textul curat, limpede, corect, are tot ce-i trebuie pentru a incata cititorul. Mi-a placut in mod deosebit pasajul cu scaldatul. 

Admiratie,

Impresionant tablou, forta lui sugestiva prin descrierea si conturarea personajelor din intregul povestirii! Am recitit cu placere! Multumesc pentru acest moment de lectura.

Cu pretuire si admiratie!

Un alt destin tulburător ne înfăţişează Ion Lazăr da Coza în proza sa. După alcătuirea atmosferei săteşti ale unor vremuri mai îndepărtate, atunci când se mai păstrau datinile originare, neatinse de modernismul demolator, autorul construieşte un personaj feminin lovit de soartă, victimă a unei boli în urma căreia rămâne invalidă. Însă mărinimia sufletului ei ca şi dorinţa de a-şi purta crucea cu fruntea sus, de a trăi în rând cu celelalte fete o ridică deasupra zbuciumului sufletesc. Face totul pentru a intra în cercul oamenilor obişnuiţi şi reuşeşte. Mai puţin căsnicia cu un bărbat care a urmărit doar averea părinţilor, în cursul căreia se izbeşte de tot felul de cazne. Munca multă aproape peste puterile ei, relaţia extraconjugală a soţului la vedere, încap în sufletul său uriaş, dar nu şi lipsa de atenţie a acestuia asupra unicului copilul. In urma arsurilor de plita încinsă odorul va moşteni şi el o invaliditate.

Urmare a păcatelor şi cum nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească, soţul îşi cară boala bâtrâneţii singur, părăsit de soţie până în ultimele ceasuri ale vieţii. Este de remarcat spiritul uman al Valeriei care-i satisface ultima dorinţă, totuşi soţului, aceea de a-i aduce amanta la căpătăi.

Şi ca un dat al sorţii viaţa rămâne în trupul ei pentru a termina pomenile după datini şi de a-şi vedea nepoţii. Apoi se stinge sleită de putere şi post, lângă zidul din piatră, ridicat de mâinile ei pentru potecă, sub îndemnul şi instrucţiunile tiranice ale soţului. Ultimile sale gânduri erau tot pentru a munci, tot pentru a satisface supusă, dorinţele consoartei.

Dramatismul nuvelei constă în dezvaluirile autentice ale vieţii în satul vrâncean, condiţiile de trai ale oamenilor într-o societate în care sărăcia şi mentalitatea ţăranului sălăşluiesc sub acelaşi soare. Lucruri care fac să răsară conflicte, sfârşite de cele mai multe ori prin tragism.

Împrejurările tragice ale acestui destins este ţesut printre fraze melancolice însoţite de comparaţii inedite, transfigurate artistic.

''Că intrase un bărbat în viaţa sa era ca şi cum ar fi prins-o vara o ploaie scurtă pe o cărare, însă până să ajungă acasă, hainele i s-au uscat.'' - doar una dintre frazele care m-au fascinat.

Este ceea ce pune în valoare incontestabilul stil al autorului.

Titlul este sugestiv iar explicaţia lui se găseşte în ultima frază. O curiozitatea în nuvela lui da Coza, deoarece în cele mai multe scrieri ale sale semnificaţia titlului este criptată.

Cu preţuire, Sofy!



Ca de fiecare dată, după ce am terminat lectura,  îmi pare rău că s-a terminat! Felicitări!!

Am citit cu plăcere această proză foarte bine realizată, de un dramatism cinematografic. Felicitări!

Mulțumesc mult, Gabriela!

Sper să găsesc timp pentru toate...

Gradinariu gabriela a spus :

       De tei ori am citit si "Pietre" . Ma intreb daca generozitatea de a citi destule banalitati de pe site , e mai mare decat harul tau? Ce comentariu la textele tale?!!

Mulțumesc mult, Corina Militaru!

Dacă ți-a plăcut pasajul cu scăldatul, înseamnă că n-ai gusturi rele! :)

Corina Militaru a spus :

Minunat! Un exemplu de maiestrie, pentru mine cel putin. Textul curat, limpede, corect, are tot ce-i trebuie pentru a incata cititorul. Mi-a placut in mod deosebit pasajul cu scaldatul. 

Admiratie,

Pietre... Cât de sugestiv! Personaje bine definite, destine sinuoase și un scris ireproșabil. Să ne trăiești, scriitorule!

Cu dragoste, L.

Prețuirea și admirația e reciprocă, Irina Lucia Mihalca!

Irina Lucia Mihalca a spus :

Impresionant tablou, forta lui sugestiva prin descrierea si conturarea personajelor din intregul povestirii! Am recitit cu placere! Multumesc pentru acest moment de lectura.

Cu pretuire si admiratie!

Este remarcabila povestirea. Am citit-o chiar din carte, dar am vrut sa las un semn de admiratie si aici. Felicitari!

Dorina

Sofia, nu-s atât de inspirat ca să-ți mulțumesc altfel decât cu un MULȚUMESC!

Sofia Sincă a spus :

Un alt destin tulburător ne înfăţişează Ion Lazăr da Coza în proza sa. După alcătuirea atmosferei săteşti ale unor vremuri mai îndepărtate, atunci când se mai păstrau datinile originare, neatinse de modernismul demolator, autorul construieşte un personaj feminin lovit de soartă, victimă a unei boli în urma căreia rămâne invalidă. Însă mărinimia sufletului ei ca şi dorinţa de a-şi purta crucea cu fruntea sus, de a trăi în rând cu celelalte fete o ridică deasupra zbuciumului sufletesc. Face totul pentru a intra în cercul oamenilor obişnuiţi şi reuşeşte. Mai puţin căsnicia cu un bărbat care a urmărit doar averea părinţilor, în cursul căreia se izbeşte de tot felul de cazne. Munca multă aproape peste puterile ei, relaţia extraconjugală a soţului la vedere, încap în sufletul său uriaş, dar nu şi lipsa de atenţie a acestuia asupra unicului copilul. In urma arsurilor de plita încinsă odorul va moşteni şi el o invaliditate.

Urmare a păcatelor şi cum nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească, soţul îşi cară boala bâtrâneţii singur, părăsit de soţie până în ultimele ceasuri ale vieţii. Este de remarcat spiritul uman al Valeriei care-i satisface ultima dorinţă, totuşi soţului, aceea de a-i aduce amanta la căpătăi.

Şi ca un dat al sorţii viaţa rămâne în trupul ei pentru a termina pomenile după datini şi de a-şi vedea nepoţii. Apoi se stinge sleită de putere şi post, lângă zidul din piatră, ridicat de mâinile ei pentru potecă, sub îndemnul şi instrucţiunile tiranice ale soţului. Ultimile sale gânduri erau tot pentru a munci, tot pentru a satisface supusă, dorinţele consoartei.

Dramatismul nuvelei constă în dezvaluirile autentice ale vieţii în satul vrâncean, condiţiile de trai ale oamenilor într-o societate în care sărăcia şi mentalitatea ţăranului sălăşluiesc sub acelaşi soare. Lucruri care fac să răsară conflicte, sfârşite de cele mai multe ori prin tragism.

Împrejurările tragice ale acestui destins este ţesut printre fraze melancolice însoţite de comparaţii inedite, transfigurate artistic.

''Că intrase un bărbat în viaţa sa era ca şi cum ar fi prins-o vara o ploaie scurtă pe o cărare, însă până să ajungă acasă, hainele i s-au uscat.'' - doar una dintre frazele care m-au fascinat.

Este ceea ce pune în valoare incontestabilul stil al autorului.

Titlul este sugestiv iar explicaţia lui se găseşte în ultima frază. O curiozitatea în nuvela lui da Coza, deoarece în cele mai multe scrieri ale sale semnificaţia titlului este criptată.

Cu preţuire, Sofy!



Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Activitatea Recentă

Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog " ajută-mă să nu dispar" a utilizatorului paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog schimb de inimi a lui gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Laura H. îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 7 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Cărunta frunză încurcată în lacrimi a lui Pop Dorina
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Laura H. îi place postarea pe blog Poem din Regatul fulgilor viorii a lui Gabriel Cristea
cu 7 ore în urmă
Ioniţă Gabriela a contribuit cu răspunsuri la discuţia Zebra a utilizatorului Mihaela Suciu
cu 7 ore în urmă
Lui Ioniţă Gabriela i-a plăcut discuţia Zebra a lui Mihaela Suciu
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog până la sfârșitul zărilor a lui gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog film a lui nicolae vaduva
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Ioniţă Gabriela îi place postarea pe blog pat de povești a lui gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Cântec îndepărtat a lui Tudor Cicu
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog androgeneză a lui paparuz adrian
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog După aceea a lui simona Y.
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog " ajută-mă să nu dispar" a lui paparuz adrian
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului gina zaharia îi place postarea pe blog Crucificat de poezie a lui Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Crucificat de poezie a utilizatorului Costel Zăgan
cu 15 ore în urmă
Postare de log efectuată de gina zaharia
cu 16 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Crucificat de poezie a utilizatorului Costel Zăgan
cu 17 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor