Nea Pamfil și avionul

[Grig Salvan]

     Stăm la masă pe terasă. Sunt cu mama, soția și copiii, dar și cu simpaticul nostru vecin, Nea Pamfil, bătrân și singur, pe care-l mai invităm din când în când cu noi la masă. Și care se uită de o vreme la mine de parcă aș fi picat din cer, ori de pe altă lume. „Din cer” tocmai am picat ieri, sosind de la fiul meu din Irlanda cu o cursă Ryanair până la Cluj, apoi cu mașina până acasă.
     După masă, familia se retrage în living la televizor, iar eu mai rămân cu vecinul la un „pahar de vorbă”. Mă amuză privirea lui curioasă și-l abordez prietenește:
     - Te uiți la mine, nea Pamfile, de parcă aș fi căzut din lună.
     - Mă uit, dom'le, și mă gândesc - începe el, trăgând tacticos din țigară - cum ai putut dumneata să te urci în avionul ăla până la înălțimea de un kilometru? Ce curaj ai avut dumneata să te bizui pe un autobuz din ăla de aluminiu ridicat până-n cer?
     Simt că mă pufnește râsul, dar mă abțin pentru că nu vreau ca vecinul meu să se simtă jignit și luat în bășcălie.
     - Nu-ți trebuie nici un curaj! Te urci pur și simplu cum te-ai urca într-o mașină ori într-un autobuz, nu-i nici o diferență.
     - Cum nu-i nici o diferență? Că mașina ori autobuzul dacă se defectează tragi frumos pe dreapta, dar cu avionul vii drept în cap.
     - Stai liniștit că nu se defectează așa ușor...
     - Păi, dacă i se rupe vreo curea de la motor?
     - Motorul de avion nu se bazează pe curele, nea Pamfil, are el alte sisteme de transmisie.
     - Ori se rupe vreun șurub, că șuruburi are, ca orice motor... Că or fi ele de fier, dar și fierul cedează până la urmă, ca orice material. Așa mi s-a rupt mie osia de la căruță, dar noroc că nu aveam viteză și am oprit calul la timp.
     Comparația cu căruța m-a dat gata și fac eforturi supraomenești să nu râd.
     - Da, îl liniștesc eu, e adevărat că până la urmă tot ce-i făcut pe lumea asta de către om poate să cedeze, dar avionul e strict verificat, periodic și înainte de fiecare cursă, de o echipă de mecanici pricepuți. Dacă ceva e slăbit, ei intervin de urgență și avionul nu primește aviz de zbor până când mecanicii nu semnează că totul e ok!
     - Or fi ei buni mecanici, dar sunt și ei oameni și poate câteodată nu sunt nici ei prea atenți. Că și mie Ioșka fierarul, când mi-a potcovit calu' acu' o săptămână, nu mi-a strâns bine șuruburile la o potcoavă. Așa, cât e el de bun fierar. Și am pierdut-o pe drum. Dar eu măcar eram pe drum, nu prin aer. Eu unul nu m-aș urca în avion până nu aș merge la ei la atelier și să-i întreb așa, frumos, omenește: „Măi, oameni, ați verificat voi bine avionul ăsta peste tot? I-ați strâns bine toate șuruburile și i-ați verificat toate niturile?” Lasă că știu eu cum e și cu niturile astea, că se slăbesc de la o vreme, că și mie mi-a slăbit un nit de la o oală de tuci și-mi picură din ea apa de mămăligă, când o pun pe sobă...
     Mă scuz față de Nea Pamfil că am o urgență la toaletă și fug repede să-mi descarc criza de râs, așa, mai pe tăcute, să nu mă audă bietul om.
     Mă întorc, cu obrajii roșii ca focul, să continui discuția, atât de palpitantă, cu nea Pamfil, pe tema avionului.
     - Nea Pamfile, cum crezi dumneata că ai acces la echipa de mecanici, la ce reguli stricte sunt pe toate aeroporturile? Lasă-i să-și facă treaba, că sunt profesioniști și știu ei ce au de făcut!
     - Da, or fi, admite el în cele din urmă, trăgând iar lung din țigara fără filtru și scuipând apoi firele de tabac lipite pe buze. Dar dacă rămâne avionul fără benzină în zbor? Au ei destule bidoane pline, să nu rămână fără benzină în aer?
     Chestia cu bidoanele de benzină e prea de tot și fug iar de lângă interlocutorul meu, de data asta până la bucătărie, sub motiv că mor de sete și să iau urgent o gură de apă. Râd de unul singur prin încăpere, de se uită Rex al meu cu ochii mari spre mine speriat, neînțelegând ce m-o fi apucat.
     - Nea Pamfile, ăia nu umblă cu bidoanele după ei prin cabină, îl lămuresc eu, cu vocea tremurând încă de râsul reținut. Avioanele au rezervoare foarte mari în care încap tone de combustibil, inclusiv în golurile din aripi, deci nu se pune vreodată problema să rămână în aer fără carburant.
     - Așa o fi, concede iarăși nea Pamfil și mai trage un fum adânc din țigara aproape terminată. Dar dacă adoarme pilotul la volan?
     - Nu adoarme, stai liniștit, că e bine odihnit înainte de cursă.
     - Lasă că știu eu cum e cu odihna asta, că și Gică al meu e șofer pe tir și legea zice să fie odihnit înainte de cursă, dar el se suie pe tir mort de obosit după un chef cu prietenii.
     - Nici vorbă de așa ceva la firma de avioane, nea Pamfile. Și în plus, nu e numai un pilot, ci sunt doi. Unul comandant, celălalt secund, dacă unul pățește ceva, preia celălalt comanda avionului.
     - Hm, s-ar putea să fie destul de sigur avionul ăla, cum zici mata. Dar eu tot mă tem să mă sui în el, cu toate că fiică-mea din Belgia tot îmi zice să mă duc în vizită la ea, că-mi plătește ea biletul de avion, dar eu mă tem să mă sui în hardughia zburătoare. Eu mai bine aș merge cu calul și căruța mea până acolo.
     - În primul rând, nu-ți dau voie ăștia, europenii, cu atelajul matale pe șoseaua europeană. Și, în plus, și cu cal și căruță poți păți un accident pe șosea, la câți nebuni circulă acum, iar până în Belgia e drum lung, nu glumă!
     - Da, o fi, dar măcar sunt mai liniștit că sunt pe pământ, intru într-un șanț ori într-un stâlp, se poate întâmpla, mă opresc și văd ce-i de făcut, sun la salvare dacă e cazul. Ori, în aer, ce te faci, unde mai suni?
     - Și din aer, tot pe pământ ajungi, o dau eu pe glumă.
     - Da, dar cum ajungi?
     - Să trăiești, nea Pamfile, mult și bine! îi urez omului în final, fără să mai am vreun argument la părerile lui „înțelepte” și ciocnim cupele cu vinul roșu ca sângele, abia scos de la frigider.

     

     Nu trece multă vreme de la discuția noastră de pomină, mă aflu pe aeroportul din Viena și mă sună nevasta de acasă să-mi spună vestea tragică: nea Pamfil a murit călcat de o roată de la propria căruță. Mergând la cules de știuleți pe câmp, a tras de dimineață „la bord”, o palincă pe post de „antigel” cum zicea el, să combată frigul de noiembrie, a amețit pe scândura de la căruță și la un hop mai puternic a căzut în față și a trecut roata peste el, strivindu-l.

     N-a murit pe loc, a sucombat a doua zi pe patul de spital cu diagnosticul „stop cardio-respirator, leziuni incompatibile cu viața”. Dar măcar a murit pe pământ, împăcat, așa cum și-a dorit și nu în niscaiva catastrofă aeriană de care se temea el atât de mult.

[Ada Nemescu]

Vai! Numai tu puteai să scrii aşa! Stau cu lacrimi de râs aninate de gene, dialogul este contagios...mai apoi, deşi finalul e tragic, are o doză permisă de ironie la adresa personajului. Încă o dată, sinceritatea scriiturii este forţă.

cu plăcerea lecturii acum când toate gândurile zboară haotic spre războiul în desfăşurare, fie-i urât numele...

aDa nemescu

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Ada, pentru lectură și comentariu, mă bucur că a fost o lectură plăcută, amuzantă, deconectantă. Dincolo de tristețea mea „fundmentală”, dincolo de dezamăgirea și amărăciunea mea obișnuită, mă încearcă tot timpul simțul umorului, uneori ironic, alteori amestecat cu o doză de tristețe sau chiar sarcasm, dar întotdeauna din dragoste de oameni. Eu, chiar dacă „râd” de oameni în multe dintre prozele mele, o fac din simpatie și multă duioșie față de ei.

Lasă războiul, că oricum nu-i nimic de făcut, n-avem nici o putere, e o fatalitate de când lumea, încă nu a existat în istoria omenirii nici măcar o zi fără război. Asta-i omenirea, ăștia suntem, agresivi și teritoriali, ca toate speciile de viețuitoare de pe pământ.

O duminică frumoasă cu soare îți doresc!

Ada Nemescu a spus :

Vai! Numai tu puteai să scrii aşa! Stau cu lacrimi de râs aninate de gene, dialogul este contagios...mai apoi, deşi finalul e tragic, are o doză permisă de ironie la adresa personajului. Încă o dată, sinceritatea scriiturii este forţă.

cu plăcerea lecturii acum când toate gândurile zboară haotic spre războiul în desfăşurare, fie-i urât numele...

aDa nemescu

[Pop Dorina]

Inocența lui nea Pamfil vine în contrast cu tehnologia zborului. Într-un moment de rătăcire, mă întreb ce-ar fi făcut personajul principal într-un conflict armat? Cum ar fi abordat, nu problema zborului, ci pe cea a... „antigelului”.

Una peste alta, am citit cu interes și aplaud autorul pentru o proză bine clădită. Felicitări! 

[Grig Salvan]

Pop Dorina, mulțumesc mult pentru răbdarea lecturii și comentariu! Tocmai acest fapt m-a determinat să scriu acest text, contrastul fascinnt și amuzant dintre modernitatea tehnologiei aviatice și naivitatea țăranului conducător de ... căruță! Plus ironia sorții, omul se temea că va muri într-o catastrofă aeriană, de fapt moartea te găsește la fel oriunde, inclusiv în cea mai banală dintre ipostaze...

O zi frumoasă în continuare!

Pop Dorina a spus :

Inocența lui nea Pamfil vine în contrast cu tehnologia zborului. Într-un moment de rătăcire, mă întreb ce-ar fi făcut personajul principal într-un conflict armat? Cum ar fi abordat, nu problema zborului, ci pe cea a... „antigelului”.

Una peste alta, am citit cu interes și aplaud autorul pentru o proză bine clădită. Felicitări! 

[Emil Dumitru]

Am lecturat cu mare plăcere... Of Doamne, sincer, cred în inocența lui Nea Pamfil din povestea asta cu avionul.  Mi-am amintit de o întâmpalare amuzantă, petrecută cu mult timp în urmă, pe vremea când au apărut primele televizoare cu telecomandă... că la mine în sat este un Nea Pamfil, „alintat” moș Guturai, care, venind în vizită pe la tatăl meu (tocmai îi cumpărasem eu unul)  și văzând televizorul „color” și cu telecomandă, se tot mira și se închina, întrebându-l mereu pe tata dacă este adăvarată așa minune, adică, să apeși pe un buton și tv-ul să-și  schimbe canalul și volumul sonorului singur !?!? 

[Grig Salvan]

Mulțumesc pentru lectură și comentariu. Eu am o dragoste aparte pentru oamenii simpli, inocenți și chiar naivi, copilăroși și puri sufletește. Nea Pamfil a fost unul dintre cei mulți pe care i-am cunoscut și îndrăgit și care-mi stârnea întotdeauna buna dispoziție dar și o duioșie aparte pentru simplitatea sufletului de copil...

Emil Dumitru a spus :

Am lecturat cu mare plăcere... Of Doamne, sincer, cred în inocența lui Nea Pamfil din povestea asta cu avionul.  Mi-am amintit de o întâmpalare amuzantă, petrecută cu mult timp în urmă, pe vremea când au apărut primele televizoare cu telecomandă... că la mine în sat este un Nea Pamfil, „alintat” moș Guturai, care, venind în vizită pe la tatăl meu (tocmai îi cumpărasem eu unul)  și văzând televizorul „color” și cu telecomandă, se tot mira și se închina, întrebându-l mereu pe tata dacă este adăvarată așa minune, adică, să apeși pe un buton și tv-ul să-și  schimbe canalul și volumul sonorului singur !?!? 

[Herțeg Claudia (Mota)]

Încântător, domnule Grig, tot ce scrieţi mă captivează. Îmi pare rău de nea Pamfil şi de faptul că nu veţi mai avea dialoguri atât de amuyante cu el. Felicitări!

[Grig Salvan]

Sincer încântat de vizită și aprecieri! Mă bucur mult de fiecare dată când lectura textelor mele aduce o undă de interes și plăcere cititorului! Sunt profund atașat de fiecare dintre eroii textelor mele. Mă bucur mult alături de eroii mei atunci când particip la viața lor, dar sunt și eu întristat alături de ei atunci când suferă ori mor...

Herțeg Claudia (Mota) a spus :

Încântător, domnule Grig, tot ce scrieţi mă captivează. Îmi pare rău de nea Pamfil şi de faptul că nu veţi mai avea dialoguri atât de amuyante cu el. Felicitări!