Din jurnalul de front al sublocotenentului Costea (fragment de roman)

[Tudor Cicu]

Cap. 17  Jurnal de front (IX)

                                                                 21 ianuarie 43, Tambov

   De la o vreme, sunt tot mai bântuit de vise. Într-o seară m-am trezit cu sergentul Filaret la căpătâiul meu. Avea o mână pusă pe fruntea mea. Am făcut ochii mari, însă a dus un deget la buze, de m-a liniştit. Toate astea le desluşeam la lumina slabă a unui opaiţ cu seu, aflat pe unul din pereţii bordeiului.

- „Domnule sublocotenent?! Ce-i cu dumneavoastra? V-am tot observat, de un timp, cum vă agitaţi în somn. Şi am venit până aici să văd dacă nu cumva sunteţi cuprins de febră. Dar nu vă arde fruntea, nici transpiraţie nu aveţi. Ce se întâmplă, domnule sublocotenent, cu dumneavoastră?”

I-am povestit că am visat, iarăşi, ceva cunoscut, un vis care mă mai încercase şi în alte nopţi. De data asta, însă, simţisem fiorul armei puse la tâmple şi m-am zbuciumat ca să scap, pesemne, din ghiara celui care îmi înfipsese revolverul în tâmplă.

- „Groaznic vis! Bine că nimic din toate astea nu-i adevărat, mi-a zis sergentul. Banuiesc cam ce vă macină, de la un timp. Credeţi-mă, şi eu mă gândesc să plec de aici. Dar, lucrurile astea nu se fac decât după multă pregătire, domnule sublocotenent...”

- „Ce?... Şi tu, sergent, ai gândurile astea?” m-am arătat eu mirat.

- „Poate că nu-i adevărat. Dar, chiar dacă-i adevărat, nu trebuie să disperăm, domnule sublocotenent. Ştiţi, îmi făcu el cu ochiul, arătând o prudenţă aparte, au ei o zicală. Una rusească, de-a lor: Dacă Dumnezeu nu te părăseşte, fiarele pădurii nu te mănâncă>>. Aici, în lagăr, am cunoscut, printre ei, şi băieţi buni. Ştiu să bea şi cunosc viaţa. Veselia lor şi a ţării ăsteia este băutura. Nu mă credeţi? Aşa mă mai dau cu ei, mă mai fac frate cu dracul, ca să uit toată nebunia asta.”

În timp ce vorbea, mi-a strecurat în palmă o sticluţă călduţă. Pesemne, o ţinuse la sân.

- „Luați şi beți, domnule sublocotenent. Trage-ți un gât zdravăn. O să treacă şi visul ăsta urât.”

Am apucat de am tras câteva gâturi bune. Cred că era vodcă în sticla aia. Nu m-am mai întrebat de unde făcuse rost. Venise la ţanc. Şi cred că mi-a prins bine. I-am înapoiat sticla şi l-am bătut prieteneşte pe umăr, semn că i-am apreciat gestul şi, astfel, îi mulţumeam din inimă. După ce s-a furişat înapoi la patul său, m-am întors pe o parte încercând să adorm, nu înainte de a-mi aminti visul acela. Afară urla crivăţul şi cred că pe deasupra lagărului se roteau corbii căci îi auzeam, pe undeva pe sus, croncănind. Visul îmi reveni, în minte, tot mai clar. Mă aflam de unul singur, înaintând prin zăpadă, într-un ţinut gol, fără copaci, fără pic de vegetaţie, unde băteau doar vânturile spulberând o pojghiţă de nea. Înaintam pe nişte poteci ceva mai puţin troienite, era o linişte ciudată şi doar bocancii mi-i auzeam, scârţâind, la fiecare pas. Pe alocuri, pământul crăpase de atâta ger şi o voce îmi spunea, la ureche, în surdină: „straşnuiu zimu... straşnuiu zimu...” (cumplită iarnă), aşa cum le auzeam şi pe santinele, cum băteau din palmele înmănuşate şi tropăiau sus în prepeleace, cu balalaica la gât. Fugisem din lagăr, cred, deoarece vorbele alea ruseşti se auzeau tot mai slab în urma mea. Lagărul rămăsese mult în urmă, cu bordeiele în care dormeau istoviţi prizonierii, cu păduchii care mişunau peste tot, cu morţii făcuţi stivă, la marginea lagărului, şi îngheţaţi bocnă, fiindcă, în pământul îngheţat, nu puteai decât să faci o zgârietură ca şi cum ai fi râcâit pământul cu lingura. De la un timp, nu mi s-a mai părut că sunt singur în toată Siberia aia îngheţată bocnă. În urma mea se mişcau nişte umbre ce se tot apropiau într-o tăcere tare apăsătoare. Aş fi vrut să închid ochii şi să nu-i mai zaresc. Dar siluetele lor negre creşteau şi se măreau în urma mea. Le vedeam cum îşi sumeţeau picioarele prin troianul de zăpadă, mai repede, tot mai repede, ceva mai în urma mea. Când au fost la numai câţiva paşi lângă mine, i-am văzut agitându-se şi alergând, cu căciulile cu clape mari şi gurile larg căscate, spre mine. M-am aruncat într-un şanţ, după câteva tufe, şi am scos din manta revolverul pe care îl purtam şi pe front, ca sublocotenent. Dar parcă eram legat de mâini şi de picioare. Închizătorul revolverului nici de-al dracului nu voia să armeze şi palma mea îngheţată nu reuşea să-şi mişte degetul pe trăgător. O groază puternică mă cuprinse în clipa când am văzut deasupra mea figura soldatului rus, ochii lui înguşti şi ageri, cutremurul plin de nelinişte al sprâncenelor negre, cu un început de barbă roşcată întinsă pe maxilarele puternice.

- „Staite...predati, rumânschi! Predati”..., îl auzeam urlând, gata să se năpustească asupra mea. Iar eu rămăsesem cu degetul îngheţat pe trăgătorul care se blocase, înţepenit, privind cu groază la faţa soldatului plină de răutate, poate chiar trufaşă, înfăţişare nu de om, ci mai curând de fiară. Chipul soldatului rus deşi era tulburat şi grav, nu părea deloc schimonosit de frica revolverului meu care tot nu se supune şi rămâne blocat. Am aruncat revolverul și am sărit într-o parte, m-am ridicat de jos şi am început să alerg, destul de sprinten, aproape fără să ating pământul cu picioarele. Numai că şi în faţa mea, pe toată întinderea, alergau nişte soldaţi cu căciuli cu clape mari şi automate în mâini. Cum vedeam eu, mai toată întinderea aceea era împânzită, puzderie, de soldaţi care porniseră să mă vâneze. Auzeam răsuflarea urmăritorilor cât mai aproape de ceafă. Am dat să ridic picioarele cât mai sus, să iuţesc astfel fuga, dar picioarele nu mă mai ascultau deloc. Ba, dimpotrivă, începusem să încetinesc alergarea până la un fel de mers şchiopătat. Doamne, cât aş fi vrut să-mi iuţesc picioarele! O lipsă de voinţă îmi îndoia picioarele şi alergarea devenise un şchiopătat continuu. Apoi am zărit gardul de lângă casă, casa noastră, şi mi-am zis că, dacă voi striga, poate iese cineva: tata ori tu, Nastea, şi că voi fi, într-un fel, salvat. Dar nu se zărea decât gardul acela, pe care-l vedeam, când eram acasă, în fiecare zi, şi nici nu puteam striga. Am zis că, dacă ajung la gard şi fac un salt trecându-mi mâinile peste el, sunt salvat. Şi tocmai îmi pusesem mâinile pe gard, ar fi urmat o simplă săltare peste el, numai că o mână rece mă şi apucase de gulerul mantalei, şi o lovitură dată cu patul armei mă culcă la pământ. Apoi ţeava rece a unui revolver îmi apăsă tâmpla. Simt că nu mai pot face nicio mişcare. Din clipă în clipă, voi auzi arma facând click şi glonţul îmi va sfărâma tâmpla. Cred că aceea era clipa când m-am zbătut mult, de am atras atenţia sergentului Filat şi m-am trezit brusc cu mâna lui pe fruntea mea. M-am mai gândit, până să adorm din nou, la acest vis, încercând să văd unde am greşit, de nu am putut să parez lovitura soldatului, care m-a culcat la pământ. „Trebuia să mă prefac mort, înţepenit lângă gard, şi apoi să parez lovitura de armă, să-l dobor la pământ pe soldatul care mă înhăţase, poate aş fi reuşit să scap... în cele din urmă”. Noroc cu băutura care începuse să-şi facă efectul. M-a liniştit şi am căzut moale, pradă altor vise mai dulci. Nu înainte de a mă ruga lui Dumnezeu şi a-mi rosti, în gând, rugăciunea cu „Tatăl nostru care eşti în cer...” De când sunt, n-am mai avut astfel de vise. Cine ştie? Fără Dumnezeu nu faci un pas, cum spunea popa Necula. Dumnezeu însă ştie. Cum spunea şi sergentul. Rugându-ne intens lui Dumnezeu, nu trebuie să disperăm, fiindcă, nu-i aşa?, dacă Dumnezeu nu te părăseşte, nici fiarele pădurii nu-ţi pot face niciun rău, cu atât mai puțin oamenii.

 

 

                                             27 ianuarie 1943, Tambov

   De câteva zile au început trenurile să plece, în convoi, cu prizonierii, spre lagărele siberiene de sub cercul polar, de unde spunea Stele Cornea că fugise. Zilnic se formează plutoane de prizonieri şi sunt escortaţi de aici din lagărul din Tambov către gara din Tambov. Vagoanele-bou,cu burţile lor mari, sunt înţesate cu prizonieri şi, după ce li se închid uşile, trenul ia  drumul Siberiei. Mă aştept, ca din zi, în zi să-i vină şi rândul convoiului cu care voi fi dus şi eu. În aşteptarea acelei zile, zilnic, santinelele ruseşti şi comandanţii lor ne numără şi, cu câinii dresaţi după noi, mergem înhămaţi la sănii spre pădure, şi de acolo,înapoi, la bordeie. Uneori avem chiar chef de cântat. Şi singurul cântec, pe care îl ştim cu toţii, e unul cântat la noi în ţară de flăcăii care pleacă la cătănie, şi, îl cântăm tare, spre necazul însoţitorilor care îşi agitau armele şi asmuţeu câinii.

                             „Cântă cucu bată-l vina

                               De răsună Bucovina

                               Cântă cucu bată-l vina

                               De răsună Bucovina…

                                 

                               Cântă cucu-ntr-un brăduţ

                               De răsună-n Cernăuţi… măi, măi

                               Cântă cucu-ntr-un brăduţ

                               De răsună-n Cernăuţi… măi, măi”

   Dinspre pădurile din depărtarea munţilor, se adună nori negri ca nişte balauri. Uneori, şi peste pădure trec corbi croncănind răguşiţi la glas, în frigul care parcă ar vrea să ne mumifice ca pe prizonierii morţi, puşi în stive, ce aşteaptă primăvara ca să-şi găsească un mormânt în cimitirul din poieniţa de lângă lagăr. Cântăm de răsună toată valea dinspre pădure spre lagăr, cântăm să nu mai auzim croncănitul gâjâit al cobelor de corbi:

                               „Bucovină plai cu flori

                               Unde sunt ai tăi feciori?... măi, măi

                               Bucovină plai cu flori

                               Unde sunt ai tăi feciori?... măi, măi
                              

                               Au fost duşi în altă ţară

                               Dar se-ntorc la primăvară

                               Înapoi când or veni

                               Tot pe tine te-or iubi... măi, măi”

  Uneori, îl simt alături şi pe părintele Necula care nu uită să-mi amintească: „Numai cel ce n-a făcut războiul pe front nu ştie să se roage lui Dumnezeu. Deci, roagă-te, camarade. Într-o zi, cu siguranţă, te va asculta şi pe tine”. Asta şi fac. Mă rog zilnic. Altfel nu ai decât să priveşti la santinele cum le tresar nervos colţurile buzelor când îi priveşti cu mila ta, ca să descoperi pe chipul lor aceeaşi batjocură ascunsă, aceeaşi ură aprigă, o ură pe care nimeni n-ar înţelege-o vreodată. E ura unor fiare cu chip de om, care se cred înţelepte şi civilizate faţă de noi toţi ceilalţi. Ei mănâncă la popota ofiţerilor, iar noi ceilalţi, prizonierii, înfulecăm din gamele doar tărâţe fierte. Şi când ni-i sete, spintecăm cu toporul coaja mestecenilor şi bem seva din mesteceni. Aşa ne-ai rânduit viaţa, Doamne? O zi, chipitoc-apă fiartă, o zi mâncare din caş de mei fiert cu napi ori varză, porţie redusă. Doamne! N-aş vrea să mor pe aici şi să mă arunce pe una din stivele alea cu morţi, goi şi hidoşi la înfăţişare, de nimeni nu-i mai ştie pe nume şi te trec toţi fiorii numai când priveşti o aşa grozăvie. Că stau bocnă, îngheţaţi toacă. Teribilă privelişte! Şi n-am cum să nu-mi aduc aminte de ceea ce îmi spunea, cândva, Dinu Gâlicel: „Fiecare om îşi are un loc al său la sfârşitul vieţii. Acel loc arată ca o moviliţă străjuită de o salcie plângătoare, care se roagă spre răsăritul soarelui, cum mă rugam şi eu la icoana din casă, când eram mic…” *

 

    Pun jurnalul de o parte şi închid ochii. Mă gândesc ce ar trebui să fac eu, pe mai departe, ca scriitor. Adică, să pot continua povestea aceasta, şi dincolo de ultimele rânduri de proprietarul acestui jurnal. Figura acestui sublocotenent, aşa cum am înţeles-o eu, simplă şi sobră (şi tocmai de aceea, măreaţă), nu poate să intre în anonimatul istoriei, în acel tipar fals al eroului necunoscut din cel de al doilea război mondial, că doar nu l-a născocit istoria. Pentru un soldat nu există o istorie mare, fiindcă soldatul are o înţelegere proprie a măreţiei lui, şi pe care n-o poate reda istoria fără noi, cei care avem datoria s-o rescriem. În condiţiile acelea de viaţă, aproape inumane, în care s-a aflat sublocotenentul Costea Duminecă, în vremea lagărului şi cât şi-a ţinut jurnalul (îmi ziceam), i s-ar părea cititorului că oamenii nu pot avea decât două înfăţişări: de oameni-călăi şi de oameni-condamnaţi. Dar nu-i aşa. În urmă era pieirea sigură, în faţă era speranţa. Şi, fiindcă trebuia să aflu, chiar de la colonelul Costea Duminecă, înţelegerea acestei fraze, am hotărât: de mâine îi voi face o nouă vizită. Şi adormii, doar cu gândul la timpul când eroul meu va fi, cu adevărat, un om liber.

 

 *(aici se încheie, brusc, jurnalul sublocotenentului Costea Duminecă)

 

[Tudor Cicu]

Multă vreme am stat în cumpănă dacă trebuie să continui scrierea acestui roman. (Am avut motivele mele) Probabil ce-i care citiți, acum, acest ultim capitol scris, îmi puteți spune și părerea voastră. (Atât am cunoscut din povestea generalului de brigadă Costea Petre pe vremea când trăia. La mormântul său, în cimitirul eroilor din Buzău mai aprind, când și când, câte o lumînare). Am ajuns și în satul Ghindărești de lângă Hârșova (unde am luat urma sergentului Mihail Filat ). Povestea bătrânului lipovean nu se poate reda... sau eu nu am îndrăzneala. Nu știu!

[Sofia Sincă]

Dacă vrei părerea mea, trebuie continuat. Tot ce se începe trebuie terminat. De ce să nu ai îndrăzneala? Chiar ești dator, dacă știi amănunte despre lumea aceea întunecată a lagărelor, să le pui pe hârtie. Trebuie să știm și noi. Herta Muler a luat Nobelul pentru literatură, tocmai cu astfel de literatură. Ai citit-o? Te îngrozești și nu-ți vine să crezi că a putut fi real ceea ce spune ea acolo, și, a declarat că a fost adevărat. Au pățit-o sașii din Banat, de unde a cules. Se poate foarte ușor face legătura, după jurnalul sublocotenentului, dar nu te învăț eu pe tine.

Fragmentul este impresionant prin acțiunea redată, scris într-un limbaj accesibil ce pune la dispoziție informații despre lumea neagră a lagărelor rusești, siberiene în general. Literatură de front.

Am scos câte ceva ce am considerat eu deficitar:

În primul rând, același obicei - repetiții necontrolate:la tâmple şi m-am zbuciumat ca să scap, pesemne, din ghiara celui care îmi înfipsese revolverul în tâmplă., îndoia picioarele, se repetă mult într-un paragraf, apoi salvat, apoi tâmpla din nou. În aşteptarea acelei zile, zilnic, - În cumplita așteptare, zilnic - se poate așa sau altfel.

Una rusească, de-a lor: Dacă Dumnezeu, >>. - după două puncte se scrie cu literă mică și nu știu ce rost au acele semne. La fel nu știu de ce la dialog sunt și ghilimele...

Ești sigur că și al ei, în Siberia se numește crivăț? Eu știu că aceste vânturi au denumiri românești și ele bat în anumite părți ale țării și în anumite anotimpuri. CRÍVĂȚ, s. n. Vânt puternic și rece care suflă iarna în Moldova și în Câmpia Dunării dinspre Nord-Est, aducând scăderi mari de temperatură; acvilon.

Versurile se pot scurta, din punctul meu de vedere, pot lipsi acele, măi, măi, are mai mult efect, fără și e mai elegant, literar, la fel și repetiția din refren. Că doar nu auzim acum, doar citim versurile, vorbele cântului, îndurerați de atmosferă.

Sunt niște consemnări de care poți sau nu ține cont.

Am citit cu deosebită plăcere,

Sofy

[Tudor Cicu]

Mulțumesc pentru sugestii. După corectură, frazele în cauză sunt acum:

 

1. Am dat să ridic picioarele cât mai sus, să iuţesc astfel fuga, dar ele nu mă mai ascultau deloc.
2. De data asta, însă, simţisem fiorul armei şi m-am zbuciumat ca să scap, pesemne, din ghiara celui care îmi înfipsese revolverul în tâmplă.
3. Ba, dimpotrivă, începusem să încetinesc alergarea până la un fel de mers şchiopătat. Doamne, cât aş fi vrut să-mi iuţesc picioarele! O lipsă de voinţă pusese stăpânire pe trupul meu şi alergarea devenise un şchiopătat continuu.
4. Mă aştept, ca din clipă, în clipă să-i vină şi rândul convoiului cu care voi fi dus şi eu. Zilnic, santinelele ruseşti şi comandanţii lor ne numără şi, cu câinii dresaţi după noi, mergem înhămaţi la sănii spre pădure, şi de acolo, înapoi, la bordeie.
5. Motivația utilizării ghilimelelor la dialog/ Momentul trecut al povestirii în jurnal, nu present:  (De la o vreme, sunt tot mai bântuit de vise. Într-o seară m-am trezit cu sergentul Filaret la căpătâiul meu.) Dar, de ce nu?, pot fi îndepărtate.
6. Cât despre „crivăț”, eu n-am auzit în povestirea bătrânului lipovean decât: „când bătea buranul, un fel de crivăț la noi”

                                    Cu stimă, Doamnă Sofia.

[Sofia Sincă]

În privința ghilimelelor: justificare nu este valabilă și nici corectă, din punctul meu de vedere. Suntem în literatură, putem scrie literar. Se subînțelege că acel dialog a fost cândva... și în lagăr. Nu are nici o legătură cu împopoțonarea textului. Ai ghilimele și la monologuri - îndreptățite - și înaintea dialogului, cărora nu le stă bine. Cititorul trebuie să pună mintea la contribuție și o va face. Eu am un text, proză scurtă, unde nu am deloc linie de dialog și nici alineat. Și e delicios, așa cred, cel puțin. Mie îmi place. Ce crezi că nu se înțelege ce vreau să zic?... nu sunt singura cu astfel de texte. Însă este fragmentul tău și scrii cum vrei.

În ceea ce privește crivățul, rămân tot la părerea mea. Bătrânul lipoveanu... nu știa sărmanul, că în Siberia nu bate crivățul, ci altceva... vânturile alea năprasnice, ce știu eu cum se numesc la ei... :))

Denumiri de vânturi ce bat în Romania.https://ro.wikipedia.org/wiki/V%C3%A2nturi_din_Rom%C3%A2nia