Cum sună o vioară ca o orchestră

[Ludușan Ana]

          S-a scurs toată vlaga din oameni, se mişcă ca nişte găini bete. Se grăbește spre casă, acolo închide uşa la repezeală, să nu pătrundă acest abur dement care îţi istoveşte sufletul. De multe ori s-a gândit că ar fi mai bine la puşcărie, cel puţin acolo nu trebuie să te mai gândeşti la nimic, alţii hotărăsc pentru tine, când te culci, când te scoli, când şi ce mănânci, dacă mai respiri ori ba. Acolo ştii una şi bună. Tu nu mai ai nimic de făcut. Îi vine să se dea cu capul de pereţi, simte o lehamite soră cu moartea, nu mai vrea să trăiască așa. Trăiește viața unui dobitoc. A visat ani în şir să călătorească, să se simtă bine în casa ei, munca ei să aibă un rost, să se bucure pur şi simplu de soare. Nimic din toate acestea. Se scoală în fiecare dimineaţă, se duce la serviciu, acolo trebuie să înveţe o mulţime de buimăciți cum să ţină arcuşul în mână, copii de ștabi. Pentru ei vioara însemnă paşaport în străinătate. Pentru ea, pentru ea, ... vioara e sufletul ei, zborul, speranța, izbânda. Pe o scenă din afară, vioara ei este regină, concertul este al ei, în întregime al ei, şi Doamne cum îi mai tihnește! La un concert s-a înfipt cu picioarele în podea şi a cântat ca o apucată, soarele alb se ridică pe cer ca o lună palidă, verdele se amestecă în roşu, din înaltul cerului curg picuri de lumină, sunetele plutesc în albastru, dincolo de simţuri cineva povestește învierea, femeia, vioara, un singur trup, durerea contorsionată, visăm să ne iubim copiii dar ei au plecat la discotecă sau prin cartier, nu se va alege nimic de capul lor, ei spun, bătrânii trebuie să moară, noi vrem să creăm o altă lume, doar discoteci şi marihuana, bătrânii ăștia tâmpiţi, nu ştiu decât să muncească şi iarăşi să muncească, s-au transformat în picamere, nimeni nu-i poate opri, ei spun că ăsta-i sensul vieţii, o fi, dar al nostru e altul, e sex şi manele, vioara ţipă în tăcerea groasă din sală, din stigmatele de la mâini şi de la picioare se preling picuri de sânge.

          Simte cum energia se scurge din copilul ei răzvrătit și intră în sufletul ei bolnav. O mângâie cu grijă, pe umeri, pe spate, ca şi cum ar simţi cât este de rănită, „ izi, izi”,  îi spune acesta, ca şi cum ar simţi că este pe punctul de a izbucni în plâns în orice moment, stă nemişcată în braţele lui, blândeţea lui îi liniștește muşchii crispaţi, în vene simte o adiere răcoroasă. „Izi, izi”, spune copilul ei mângâindu-i ceafa. După câteva clipe, lungi, se desprinde din braţele lui cu sentimentul că vine de undeva de departe, dintr-un  fel de călătorie hipnotică. Se îndreaptă spre dormitor fără o vorbă. Se simte ca o găină, o găină de care, din când în când, cuiva trebuie să i se facă milă. Îşi va lua cu ea vioara şi va compune un fragment din „operă”. Amintirile, senzaţiile se amestecă, dormitorul se învârte cu ea ca un carusel. Se vede în satul în care trebuie să participe la seceriș. Intelectualii trebuie umiliți să lucreze la munci agricole. Să afle cine este clasa conducătoare. Nu respecți dictatura proletară, ești aruncat peste bord. Te îneci dracului cu ifosele tale de intelectual, se vede în lanul de grâu, numai ea, cerul şi un lan nesfârşit de grâu, cântă la vioară, e tânără, copilă chiar, apoi bătrână, cu părul cânepos, gheboşată şi zbârcită.

          S-a trezit toată transpirată. În casa de oaspeţi a C.A.P.-ului miroase a mucegai, pereţii sunt plini de igrasie până la jumătatea încăperii. E învelită cu o plapumă de puf de gâscă. A simţit de cum a intrat în cameră un miros de beci şi un frig neverosimil. Şi-a zis că frigul vine din interiorul ei, vara nu poate fi atât de frig într-o încăpere. Dimineața s-a îmbrăcat la repezeală, s-a uitat în oglinda pişcată de rugină şi nu i-a plăcut chipul de acolo, dar îşi zice în sinea ei; „o să mi-l reșapez în cele câteva zile de seceriș”. Profită de acest fir de optimism şi iese în soarele sălbatic de afară. În faţa grajdului o aşteaptă „colegul” de la judeţeana de partid, pus cu siguranţă să o „supravegheze”. Partidul comunist nu are încredere în membrii săi. Unul îndeplinește sarcini, celălat îl supraveghează. În ea nici nu prea au multe motive de încredere, şi cu toate acestea o bagă mereu în linia întâi. L-a întrebat odată pe mezinul orchestrei, un tânăr extrem de talentat: „De ce mă pun ăştia să fac toate astea, când ştiu că le torn baliverne?”. „Pentru că, partidul comunist are nevoie şi de oameni de caracter și talentați ca tine pentru a nu se compromite cu totul”. „Cu alte cuvinte, se folosesc de mine”. „Bineînţeles. Din toată povestea asta tu ieşi bine. Această experienţă îţi va îmbogăţi opera”. Mezinul orchestrei se uită la ea cu aerul că nu știe, nu vede nimic, dar se vede în ochii lui că o citește ca pe o carte. Nu a spus nimănui că vrea să compună o operă, nu s-a trădat cu nimic până acum, aşa crede ea, dar văzând luminiţele din ochii mezinului, îşi dă seama că a fost descoperită. Se uită cu uimire la mezin, acesta îi înfruntă privirea şi îi spune: „Uiţi că am fost împreună în străinătate. Trebuie să fii tâmpit să auzi cum sună o vioară ca o orchestră şi să nu-ţi pui problema harului”.

[Pop Dorina]

Condensat, însă bine scris. Admirație.

[Ludușan Ana]

Mulțumesc din suflet pentru apreciere, sunt onorată!

Pop Dorina a spus :

Condensat, însă bine scris. Admirație.

[Emil Dumitru]

Adevărat, mi-a plăcut, chiar dacă este foarte concetrat, mesajul viorii răzbate până în prezent... ,,esențele tari se țin în recipiente mici” și, vioara asta fermecată care cântă ca o orchestră, face să vibreze, dacă îmi este permis, trecutul! Dar oare, acum, mă tot întrb: profesorii o duc mai bine?

[Ludușan Ana]

Sunt onorată de apreciere, scriu, cumva, la dictare, cum simt, tema, personajele, problemele, valorile și categoriile le alege sociologul, uneori inițiatul în filosofie, dar scriu ce aud, ce văd, ce simt. Mulțumesc din toată inima.

Ada Nemescu a spus :

O superbă asimetrie a trăirilor în ritmul cordului...

Înduioșătoare poveste în ciuda asperității, a durității trăirilor personajului peste fire de sensibil..

Un suflet de vioară...

Un text construit inteligent, într-o superbă arhitectură scriitoricească.

Felicitări,  aDa

[Vasilisia Lazăr]

Pentru că mi-a plăcut în mod deosebit acest text și pentru că acum am mai mult timp fiind în vacanță, revin aici cu un comentariu mai amplu.

Acest text este o narațiune profundă, plină de emoție și tensiune, care explorează viața unei femei care iubește vioara și muzica, dar se confruntă cu realități dure ale existenței sale și ale societății în care trăiește. Între visurile de libertate și frumusețe artistică și brutalitatea cotidianului, ea găsește refugiu în muzică, în timp ce lumea din jur pare să se destrame în haos și deziluzii.
Eroina povestirii trăiește într-un mediu dificil, unde viața de zi cu zi este marcată de povara muncii, controlul autoritar și deziluziile personale. Muzica și vioara reprezintă pentru ea libertatea, frumusețea și speranța, dar și o formă de rezistență împotriva opresiunii și a mediului corupt. Ea își dorește să compună o operă, o capodoperă care să reflecte sufletul său și experiențele trăite. În același timp, se confruntă cu realitatea unei societăți în care oamenii sunt dezumanizați, în care tinerii preferă distracțiile superficiale, iar bătrânii sunt considerați inutili. Da, viața ei este plină de contraste: între vis și realitate, între frumusețe și brutalitate, între libertate și opresiune. Dialogurile și scenele relatate evidențiază tensiunea dintre individ și sistem, între dorința de a crea artă și constrângerile politice și sociale. În final, remarca despre sunetul unei viori ca o orchestră devine un simbol al harului, al talentului și al speranței că, prin artă, se poate transcende condiția umană și se poate ajunge la o stare de înălțare spirituală. Așadar, titlul acesta metaforic absolut minunat evocă dorința de perfecțiune, de atingere a unui nivel înalt de expresie și frumusețe în muzică. În acest context, vioara nu este doar un instrument, ci sufletul artistei, un simbol al speranței, al evadării și al identității ei, iar acest tip de sunet atinge un anumit nivel de măiestrie, de complexitate și de emoție care depășește limitele individuale, devenind un simbol al visurilor și al aspirațiilor.
Narațiunea ne invită să reflectăm asupra puterii artei ca formă de rezistență și refugiu, asupra importanței de a păstra vie flacăra talentului și a speranței, chiar și în cele mai întunecate vremuri.

Sunetul unei viori ca o orchestră nu este doar o metaforă muzicală, ci și o chemare la a visa, la a lupta pentru frumusețe și adevăr în viață. Minunat!

[Ludușan Ana]

Mulțumesc Vasilisia Lazăr pentru comentariu. De fapt este o cronică la o proză scurtă, chiar foarte scurtă. Inspirată din viața în comunism, când intelelectualii erau trimiși la munci agricole și la spălat geamuri în turnătoriile din fabricile care urmau să fie vizitate de Ceaușescu, în hohotele de râs ale muncitorilor. Atâta preț aveau intelectualii în comunism. Povestea se potrivește în orice regim politic și în orice țară din lume, unde Puterea politică neantizează cetățeanul, cu atât mai mult intelectualii, care își trăiesc cu tragism existența atunci când vocea lor nu este auzită. Mao Zedung a izbutit să își amuțească intelectualii, mai ales scriitorii, trimițându-i în orezării unde mureau sau se mancurtizau. Revoluția culturală a lui Mao a reușit să ucidă comunicarea umană, cizelată de milenii de intelectuali. Ce facem noi, intelectualii, în fața produselor moarte create de AI? Cărăm pietrele în vârful muntelui, trași înapoi la fiecare pas? Avem curajul să credem în puterea și talentul nostru, zămislind minuni vii, indiferent de consecințe? Va scrie AI precum: Cehov, Marin Preda, Mo Yan? Cine va cânta ca Enescu și cine va sculpta ca Bâncuși? Misiunea asta o au intelectualii. Mulțumesc Doamnei Vasilisia Lazăr pentru provocare.