Introspecție

[Corneliu Neagu]

A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas,

simt clipele prin amintiri cum zboară

din câte-au fost, din câte-au mai rămas

duc mai departe-a timpului povară.

Și nu mă plâng, și nu regret nimic,

las timpului destinul să mi-l treacă –

din ieri, din azi, din mâine mă ridic

chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă.

Ani grei s-au adunat în urma mea

tăcerile, mai lungi ca niciodată,

din gânduri îmi alungă piaza rea

și calea dreaptă-n suflet mi-o arată.

Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut,

cărările îmi par tot mai schimbate,

din tot ce am, din câte am avut,

în inimă-mi rămân doar nestemate.

Ridic cu ele-n cuget un altar,

pentru tăceri loc sfânt de întrupare

din vorbele arzânde ca un jar,

de strajă stând pe dune mișcătoare.

Chiar dacă toamna vieții a sosit,

nu mă opresc din drum, merg înainte,

pornind tăcut din locul hărăzit,

mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.

[bolache alexandru]

Toți purtăm în suflet câte o povară... Eu port povara visurilor, dumneavoastră povara timpului. Nu vă opriți din drum pentru că mai aveți multe de spus! Multă sănătate vă doresc și eu!

[Vasilisia Lazăr]

Covid? Doamne! Încă mai este? Multă sănătate!

[Corneliu Neagu]

DRAGI PRIETENI ȘI COLEGI DE CONDEI DE PE ÎNSEMNE CULTURALE, VĂ MULȚUMESC TUTUROR PENTRU MINUNATELE MESAJE PE CARE LE-AȚI LĂSAT AICI! NU AM PUTUT RĂSPUNSE INDIVIDUL LA COMENTARIILE VOASTRE, FIIND GRAV BOLNAV DE COVID, CARE M-A ȚINTUIT LA PAT...ÎMBRĂȚIȘARI DRAGI CU RECUNOȘTINȚĂ!

[Ada Nemescu]

Frumos îndemn - tot înainte!

Versuri optimiste, bune de pus la rană.

aDa

[Grig Salvan]

În tonul elegiac al lui Esenin ( „nu regret, nu mă jelesc, nu strig...”) confesiunea celui ce merge împăcat spre un final previzibil și acceptat, e plină de frumusețea olimpiană a celui care a înțeles sensul drumului său pe Pământ, a trecut prin toate cu fruntea sus și acceptă sfârșitul cu demnitate și decență, asemeni unui Sisif ce-și acceptă soarta și care  găsește fericire și sens în tot ceea ce destinul i-a hărăzit. 

[Vasilisia Lazăr]

După cum spune și titlul, poemul reprezintă o reflecție profundă și meditativă asupra trecerii timpului, experiențelor vieții și căutării sensului spiritual. Autorul explorează modul în care anii, amintirile și tăcerile se adună în suflet, formând o povară, dar și o comoară de nestemate, simbolizând valorile și lecțiile acumulate.

Versurile exprimă acceptarea destinului și dorința de a merge mai departe, chiar și în fața obstacolelor sau a inevitabilului sfârșit. Imaginea „ridic cu ele-n cuget un altar” sugerează reverența pentru momentele de liniște și introspecție, precum și pentru credința în cele sfinte, care ghidează pașii autorului în ultimii ani ai vieții.

Tonul poemului este meditativ și plin de înțelepciune, încurajând o privire calmă și senină asupra vieții, acceptând schimbările și valorificând experiențele pentru a găsi frumusețea și sensul profund al existenței. Mesajul din final este unul de speranță și continuitate, chiar și atunci când toamna vieții ne cuprinde, îndemnând la smerenie și credință în calea spirituală.
Structura poeziei este una lirică, cu un flux continuu de gânduri și imagini care evocă atât efemeritatea vieții, cât și speranța de a găsi sens și liniște interioară. Limbajul este plin de simboluri și metafore minunate. Felicitări!

[Maria Moise]

„INTROSPECȚIE” un poem de înaltă ținută literară, o artă atemporală, în care lirismul cultivat de poet este de tip confesiv, iar autocaracterizarea constituie substanța reală a versurilor neasemuit de frumoase!  În toamna vieții, în clipe de reflecție asupra timpului care s-a scurs „a mai trecut o zi, a mai trecut un ceas”, „simt clipele prin amintiri cum zboară”,  poetul simte cum timpul fuge, ca un râu ce nu-și oprește cursul, dar el rămâne statornic ca un stejar cu rădăcinile adânc înfipte în pământ, purtându-și povara timpului cu demnitate „din câte-au fost, din câte-au mai rămas”, „duc mai departe-a timpului povară”,  și-și croiește în continuare destinul cu încredere și hotărâre „si nu mă plâng, și nu regret nimic”, „las timpului destinul să mi-l treacă”.  Privind în urmă, ani grei s-au adunat în viața sa,  dar în gândul său s-a ivit totdeauna o lumină, care i-a călăuzit pașii spre un drum drept „tăcerile, mai lungi ca niciodată”, „din gânduri  îmi alungă piaza rea”, „și calea dreaptă-n suflet mi-o arată”.  În contemplarea sinelui, poetul se autoanalizează și conștientizează  frumusețea bagajului sufletesc adunat din amintiri și gânduri, din universul său de trăiri interioare în  scurgerea vieții „iar de mă-ntorc cu gândul în trecut”, „cărările îmi par tot mai schimbate”, „din tot ce am, din câte am avut”, „în inimă-mi rămân doar nestemate”, ce strălucesc ca o comoară de mare preț. Nestematele adunate în adâncul ființei sale și alese cu grijă ajung în cugetul său se înalță ca un adevărat altar, un tribut de recunoștință și de iubire neîncetată, în care sălășluiesc  firul  amintirilor și al speranțelor, visele  și uitările. La vârsta înțelepciunii, gândurile și experiențele sale personale se transformă în învățăminte și reflecții, ele devin un refugiu sacru în fața instabilității vieții, un loc de regăsire a sensurilor profunde „din vorbele arzânde ca un jar”, „de strajă stând pe dune mișcătoare”, chiar și atunci când lumea exterioară se schimbă.  Călăuzit de lumină și de credința pe cărarea divină, poetul se uită înapoi cu recunoștință și privire senină și privește înainte  cu smerenie și curaj către desăvârșirea destinului și spre tărâmurile sfinte consacrate.  Cât de impresionante sunt versurile din ultima strofă, care exprimă acceptarea trecerii timpului de către poet și continuarea călătoriei sale interioare spre spiritualitate și înțelepciune „chiar dacă toamna vieții a sosit”, „nu mă opresc din drum, merg înainte”, „pornind tăcut din locul hărăzit”, „mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte”. Chiar și în fața vârstei înțelepciunii simbolizată prin „toamna vieții”, poetul nu se lasă doborât sau resemnat și-și păstrează determinarea de a merge mai departe, cu smerenie și liniște interioară, căutând un sens mai înalt și apropierea de valori spirituale sau sfinte.  Această introspecție versificată induce în inima cititorului un mesaj impresionant, o invitație  spre  reflecție în interiorul ființei noastre, care să ne poarte către introspecție, călătorind prin cotloanele sufletului. Când în trecerea noastră efemeră prin  această viață suntem călăuziți de credința și dragoste de viață, atunci în călătoria pe drumul nostru avem inimile pline de recunoștință, de lumină interioară și  descoperim frumusețea în fiecare detaliu și în fiecare ființă. Am citit cu multă plăcere poezia. Felicitări!