Cu frigul în spate

[Ludușan Ana]

Cu frigul în spate

Acolo, la Bondai Beach, Sydney, Silvia mi-a povestit despre ea până a răguşit. A venit imediat după revoluţie, uneori spunea că a venit înainte de 1989, nu am insistat, nu am curiozităţi şi abilităţi de anchetatoare. O ascult cu atenţie dar în sinea mea ştiu că nu trebuie s-o iau prea în serios. Trece rapid de la stări de euforie la cele de tristeţe şi agitaţie nervoasă. Totuşi se simte că vrea să fie la înălţime. A început cu tema patriotică, dar cum eu am alte așteptări de la acest sentiment, a simțit și a lăsat-o mai moale. Încerc să o trag de limbă despre tinereţea ei. Înaltă, cu linii splendide la şaptezeci de ani, cu o ţinută de prinţesă, se plimbă pe stradă de parcă s-ar plimba prin propriul său regat. Când o văd, șoferii se opresc fascinaţi în mijlocul Sydney-ului, zâmbesc şi o poftesc să treacă strada, pe unde nici un pieton nu are voie să treacă. Ea ridică mâna cu un gest princiar şi spune: “Aşa tâmpiţilor, respectaţi o româncă, sunt urmaşa crăişorului munţilor. Nu ştiţi ce înseamnă asta? Nu-i bai, o să muriţi proşti”. O spune cu cel mai fermecător zâmbet. Se pierde în mulţime cu o eşarfă de mătase naturală fluturând după ea. Braţele, eşarfa, plutesc în aer ca aripile unei păsări mari.
Stăm întinse pe nisip, mângâiate de aerul cald al dimineţii, m-a adus la plajă cu noaptea în cap, o întreb: “care a fost bărbatul după care ţi-ai pierdut capul”? Râde, ezită, dar nu mă las. Trebuie să ştiu care a fost bărbatul după care a suspinat Silvia. Probabil este răspunsul la viaţa ei ratată.
“Eram într-o tabără pe malul bulgar al Mării Negre, la Varna. De o săptămână mă chinuiam să organizez o tabără care trebuia să funcţioneze perfect pentru copiii ştabilor din Comitetul Central. Nu te puteai juca cu asemenea lucruri. Totul trebuia să fie perfect. Altfel ajungeai la balamuc sau în hajongard. Cei aia hajongard, întreb. Cimitir, fetiţă, cimitir, dar nu cimitirul Bellu, ci ăla fără cruci la cap. Deci, de o săptămână organizam tabăra de la Varna. Şeful hotelului era un imbecil, nu le înţelegea decât pe ale lui. Ca să rezolv cumva situaţia m-am vârât în patul lui şi i-am spus: “De acum eu comand aici, m-ai înţeles? Altfel află toată Bulgaria, că te-ai comportat necuviincios cu mine. Am martori”. Şi cum vă înţelegeaţi? În ruseşte, bineînţeles. Făcea pe idiotul dar l-am pus sub papuc şi l-am amuţit. Odată rezolvat hotelul, venea masa la restaurant. Nu erau de nici unele, aceiaşi sărăcie ca la noi, acelaşi jaf pe sub masă. L-am prins pe şeful de restaurant cu mâţa în sac şi omul meu a fost. Eram regină, putea veni vara. Comitetul Central era la picioarele mele, adică eu la picioarele lui, dacă mă refer la acest organism ca la un animal. Îi aşteptam pe cei din Comitetul Central cu emoţie dar şi cu îngrijorare. Pentru o privire greşită ţi se putea lua capul. Stai, o opresc, ce înseamnă că ţi se lua capul, doar nu ţi-l punea pe butuc şi harşşti, gata. Nu ţi-l punea pe butuc dar era mai rău de atât. Dacă ajungeai într-un spital psihiatric, erai îngropată de vie. Suferinţă fără întoarcere. Silvia tu ai văzut toate acestea sau spui şi tu ce ai auzit? Nu le-am văzut cu ochii mei dar ştiu că aceste lucruri erau adevărate. Nu mă întreba mai multe, poate odată am să-ţi spun, pari fată serioasă. Dar mai bine să-ţi povestesc despre bărbatul vieţii mele. Aşa se spune bărbaţilor pentru care ai fi în stare să-ţi dai viaţa? Am început să râd ca o proastă în timp ce îmi simţeam inima prinsă ca într-un cleşte de fier. “Silvia ai dat peste un bărbat pentru care ţi-ai fi dat viaţa”? Silvia îmi redeştepta durerea pe care voiam să o ascund cel puţin cât eram la capătul lumii. “Spune, spune, asta mă interesează foarte tare”. “Păi da, spune Silvia ca pentru sine, toate ne hrănim cu acest elixir otrăvitor”, şi începe. Era în primele zile ale vacanţei de la Varna, totul era pregătit aşa cum îţi spuneam, aşteptam delegaţiile de inspectori, trebuie să-ţi spun că înaintea pionierilor veneau adulţii, adulţi cu pretenţii mari şi deocheate, veneau să testeze terenul unde odraslele lor îşi vor petrece vacanţa, unde vor învăţa limbi străine, unde vor scrie poezii şi unde vor juca teatru. Să nu crezi că organizam o tabără de pionieri. Mai întâi era tabăra ştabilor din CC cu piţipoancele lor. Nu departe de casă, dar destul de departe pentru ca nevestele să nu le poată lua urma. Nici acasă nu puteau fi spionaţi dacă ei îşi luau măsuri de prevedere, dar ştii că şi aceştia se gelozeau între ei şi de abia aşteptau să-şi păteze dosarul unul altuia. De aceia cei mai mulţi preferau să se poarte ca la biserică, dar din când în când se dezmăţau în grup. Dacă se destrăbălau în grup, înseamnă că toţi erau pişaţi în pantaloni, deci, fiecare trebuia să tacă mâlc. Trebuia să fii pregătit pentru o astfel de privelişte. Era pe la ora trei după masă, am să ţin minte ziua asta până am să închid ochii, sosise o delegaţie de nouă persoane. De regulă delegaţiile aveau numere cu soţ. Fiecare ştab cu piţipoanca lui, măsură de prevedere împotriva denunţului. Acum erau nouă. Deja îmi făceam griji. Era o problemă pentru mine, fiindcă trebuia să anticipez toate dorinţele tovarăşilor şi cele neexprimate, pentru a mă situa la o cotă optimă de responsabilitate, şi eu mă situam mereu la cota maximă. Regret regimul comunist, ţi-o spun pe şleau, fiindcă pe mine m-a angajat la cota maximă de responsabilitate, şi tare îmi plăcea chestia asta. Mă simţeam atât de importantă. Eu, copilul nimănui. Simţeam că răspund de vieţile oamenilor, că viaţa mea are un sens înalt. S-a uitat la mine, probabil mi-a citit sentimentele pe faţă. Ştiu, ştiu ce vrei să spui, admit că mă ocupam să aranjez curvăsăria comuniştilor la nivel înalt, dar mie atunci mi se părea o misiune de invidiat, şi era una de invidiat, Silvia din Prundul Bârgăului, era şefa taberei internaţionale de la Varna, în loc să frământe noroaiele din sătucul ei natal. Aveam tot ce-mi doream, haine ca o actriţă de la Holywood, mâncare pe alese când atâţea oameni crăpau de foame. Să nu crezi că eu nu mergeam la cozi în timpul anului şcolar, dar aşa de formă, fiindcă elevii veneau şi-mi spuneau în şoaptă, tovarăşa v-a ţinut mama un loc la coadă, acum s-a dus la serviciu dar ia luat locul tata. Cum puteam să înşel inima curată a unui copil, mă duceam şi eu şi stăteam la coadă, uneori noaptea şi dam ceea ce cumpăram oamenilor necăjiţi, nu voiam să se afle că mie îmi prisoseşte. Eram foarte sensibilă la sărăcie, ştiam ce rău doare şi îi ajutam pe cei nevoiaşi ori de câte ori puteam. Mie chiar îmi plăceau cozile. Niciodată n-am simţit mai multă solidaritate ca atunci când îngheţam la coadă, când disperarea că nu poţi lua o jumătate de kilogram de salam sau zece ouă ne făcea să ne uităm în fundul sufletului celuilalt. Am trăit nişte vremuri extraordinare, eu plâng după ele. Erau multe lucruri proaste, dar erau câteva lucruri înălţătoare pentru care merita să rabzi toată grozăvia aia. “Vrei să spui că e minunat să vezi o execuţie, că merită să trăieşti o astfel de experienţă? Nu pot să cred ce spui, nu ştii ce spui”. “Am crezut şi voi crede în comunism. Nici o altă societate nu pune omul în atâtea situaţii eroice”. Simţeam că mă înăbuş. “Spune povestea cu bărbatul pentru care ţi-ai fi dat viaţa”.
“Intr-o zi pe la trei după masă soseşte o delegaţie de nouă persoane, așa cum îți spuneam. Ce fac cu cel neîmperecheat, mă întrebam în sinea mea. Mă culcasem deja cu şeful hotelului nu mai aveam chef şi de un boşorog din CC. Îmi fac cruce şi zic: “Am să ies şi din asta”. De regulă delegaţia era întâmpinată de şeful taberei care era subsemnata, şeful hotelului care era omul meu din pat şi şeful restaurantului, care era omul prins cu mâţa în sac, deci tot omul meu, doctoriţă, coafeză, maseur, etc. De data asta boşorogii veniseră cu nevestele, unul chipeş de-ţi lua ochii era fără nevastă. Îmi zic; Silvia nu eşti tu dacă nu-l bagi pe ăsta în patul tău încă în noaptea asta. Îmi compun aerul de fetiţă şăgalnică şi îi cazez, le schimb scutecele, le dau de mâncare şi pe frumosul meu vreau să-l alăptez. Sigur, pe ocolite. Nu-l pot prinde în plasă tăbărând peste el. Trec pe la masa fiecăruia, îi întreb de sănătate, de dorinţe neîmplinite, deja aveam texte care mergeau la fix. Eram frumoasă, tânără, deşteaptă şi îmi plăcea misiunea. O făceam ca la carte iar ei apreciau asta, nu erau toţi nişte vite încălţate, unii erau chiar sensibili, unii neajutoraţi, pe cei din urmă îi ajutam cu dragă inimă. Ajung la omul meu. “Frumos cum numa`-`n vis”. Mă aşez lângă el şi rămân cu găluşca în gât. Mă trezesc că nu mai am text. Mi se rupsese banda. Îmi cer scuze cu un gest şi fug din restaurant. Alerg în cameră, acolo mă uit în oglindă, obrajii îmi ardeau, ochii mi se dilatară de parcă înghiţisem o sticlă de atropină, fremătam toată. Intru sub duş. Îmi schimb hainele. Parcă eram turbată. Mă purtam ca o maşină stricată. Cobor la restaurant, întru în bucătărie, îmi bag nasul în oale, muştruluiesc vre-o doi bucătari, mă răstesc la una dintre femeile care curăţa zarzavaturi, asta începe să se smiorcăie, eu devin şi mai furioasă şi mai al dracului, îmi dau seama că am început să întrec măsura, dau să plec din bucătărie când şeful restaurantului mai că mă ia în braţe cu o mină de om fericit, zice, te caută tovarăşul din CC, te aşteaptă afară, eu zic în româneşte că şi aşa nu înţelegea nimeni ce spun, să caute pe măsa, dar mare mi-a fost mirarea când mă trezesc cu frumosul meu în piept, numai că nu-l răstorn de pe picioare. Se uită amuzat la mine, eu sunt din ce în ce mai fâstâcită, lui îi creşte amuzamentul, se vede pe faţa lui, zice, nu eşti dispusă să facem o plimbare pe faleză, mie îmi sare inima din piept, cum să nu vreau să mă plimb pe faleza de la Varna cu cel mai chipeş tovarăş pe care-l va fi având CC-ul în toate timpurile, ziua în amiaza mare, aşa ca să vadă toată lumea că tovarăşul vrea să schimbe două vorbe cu fetişcana ce se ocupă de tabără, deci nu are nimic de ascuns, nu vrea să te proptească într-o budă şi apoi să se uite la tine ca la o lepădătură, acesta se plimbă ca orice bărbat normal, cu o femeie care e fericită să asculte ce vrea să-i spună, poate conta de acum că va înţelege tot, se va conforma în cele mai mici amănunte, el întreabă deodată, sunteţi măritată domnişoară, eu răspund sincer, nu, nu am avut timp pentru aşa ceva, mint ca o scroafă, m-aş fi măritat de milioane de ori după zbuciumul pe care îl auzeam în trupul meu, numai că nu am găsit un prăpădit care să fie în stare să-mi domolească acest zbucium, toţi te călăreau la mare repezeală, apoi se scuturau ca nişte cocoşi împintenaţi, să nu rămână vre-o urmă de praf din fiinţa ta pe ei”.
Doamne, mă gândesc în sinea mea, femeia asta chiar are un suflet rănit. Mă uit printre degete la soarele australian. Este departe în mijlocul cerului, cerul este atât de înalt că aproape nu-i văd cupola, mă scufund în nisip, un soare aborigen mă înfăşoară în razele lui, aud cântecul lor gutural, îmi apăs urechea să-l aud mai bine, el vine din pământ, din ocean şi din înaltul cerului, obosită de amintiri, de teamă să nu-mi stârnesc rănile, murmur aproape numai pentru mine, spune Silvia, spune:

“Ne plimbam pe faleză, ca doi îndrăgostiţi, mă amăgeam eu în sinea mea, el se uită cumva galeş la mine şi-mi spune: aş vrea să-mi vorbeşti despre tine, eu tac, îmi rămân vorbele în gât când mă uit la el, de accea mă joc cu vârful piciorului în nisip, mi-l admir, proaspăt dichisit, unghiile de la picioare frumos ojate, glezna subţire, piciorul lung, schiţez câţiva paşi de dans, sunt singurele gesturi pe care le pot face, frumosul meu se uită uimit la mine, nu ai încercat să te faci actriţă, mă întreabă frumosul meu, eu, cine poate îndrăzni la aşa ceva, el zice, tu poţi îndrăzni la orice, râd, părul curge în valuri grele din capul dat pe spate, îl văd, de jos în sus, chipul i s-a schimonosit ca într-o oglindă spartă, intru în valuri, el rămâne pe mal, mereu va rămâne pe mal, nimeni, nimeni nu mă va urma, ar trebui să trec marea dincolo, pe lumea cealaltă, inima îmi îngheaţă ca o minge de sare, ies râzând din ape, cu rochia lipită de trup, îi văd privirile flămânde, o clipă, poate mi s-a părut, acum are un aer absent, uşor amuzat, bine, zice, dacă nu-mi spui nimic despre tine îţi voi povesti eu despre viaţa mea, nimeni până acum nu mi-a povestit nimic esenţial despre viaţa lui, îmi venea greu să cred că cineva o va face vreodată, am crescut la orfelinat, femeile de acolo te priveau ca pe un căţel care le fură mâncarea, trebuia plesnit de câte ori se apropia de om, vai cum am învăţat care e locul meu, colţul întunecat, mâncarea proastă şi picioarele în fund, frumosul meu povestea cu înduioşare despre nevasta lui bolnavă, pe care o a lăsat-o acasă doar cu părinţii, a părăsit-o, auzi, a părăsit-o, dar cred că gândurile lui, de aici de la Varna, se transmiteau spre ea ca undele electrice prin cablurile de înaltă tensiune, nevasta lui ar trebui să se ridice din pat precum Cristos din mormânt, femeile astea răsfăţate sunt moi şi veştejite, niciodată nu voi înţelege de ce se omoară bărbaţii după astfel de femei, nici măcar nu au mirosul lor, mă uitam în zare, sufletul mi se umplea de o tristeţe grea, .....

“Au fost nopţi
când am vrut să sară în aer
toţi oamenii care dormeau.....

când mă întorceam singur şi trist
strivind între dinţi toată amărăciunea lumii....” (Geo Bogza, Versuri, din volumul de poeme Ioana Maria, comentat de Max Blecher în Lumea românească, II, 287, 18 martie 1938)

Omul de lângă mine spunea o poveste pe care nu o mai auzeam, îi vedeam profilul frumos, aproape nobil, silueta înaltă, paşii săltaţi pe nisip, în pantofi impecabili, aduşi desigur din străinătate, îl vedeam călătorind, cumva trist, cu un aer absent, aici vorbea deja imaginaţia mea, ca toate poveştile mele cu feţi frumoşi şi trişti, nu-l puteam urmări mai departe, imaginaţia nu mai avea suflu sau nu mai voia să-l urmeze în locuri banale, nu mă interesa ce vorbea el în misiunile lui diplomatice, eu aveam nevoie de imaginea lui domestică sau de cea cerească, de aceea în care omul şi dumnezeu locuiesc în acelaşi trup, când omul nu ştie de ce face unele lucruri dar le face la un îndemn, aş fi vrut să fiu cămaşa lui, să-i măsor bătăile inimii, aş fi vrut să fiu încălţămintea din picioarele lui, să mă plimb pe harta trupului său, aş fi vrut să fiu mireasma din săpunul de baie pentru ai pătrunde în toate celule pielii, aş fi vrut să fiu sunetul din cântecul lui preferat pentru a mă piti în inima lui.

“dimineţi splendide când
florile plesneau de frumuseţe
şi pieptul păsărilor de cântece”, ...... (Geo Bogza, Versuri, din volumul de poeme Ioana Maria, comentat de Max Blecher în Lumea românească, II, 287, 18 martie 1938)

... îi auzeam vocea tristă şi catifelată, eram îndrăgostită de acest bărbat cum te îndrăgosteşti de dumnezeu, dar ştiam că el nu va afla niciodată, îi eram recunoscătoare că mi-a mobilat sufletul cu un sentiment pe care altfel nu l-aş fi cunoscut niciodată. Mă simţeam obosită. Am făcut un pas în faţă, pe obraji îmi curgeau şiroaie de lacrimi, i-am întins mâna. Se uita uluit la mine, îmi pare rău că te-am întristat cu povestea mea, zice el, lacrimile îmi curgeau şiroaie, în măruntaie simţeam un gol uriaş, de parcă aş fi născut. Dacă n-aş fi cunoscut-o pe soţia mea, înainte, cred că m-aş fi îndrăgostit de tine, eşti o fată minunată, am fugit de lângă el cu frigul în spate, ştiam că acest om nu-mi era hărăzit. Îl iubeam cum nu voi mai iubi pe nimeni, dar în acelaşi timp aveam o senzaţie de pericol, simţeam că umblu cu focul în spate. Aş fi murit bucuroasă pentru o oră de dragoste împărtăşită cu acest om. Dar el se juca. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi şi a treia zi, ştiam că va sta doar trei zile, m-am închis în dormitor, le-am spus tuturor că sunt bolnavă. De trei ori pe zi, înainte să vină musafirii mei la masă, trăgeam o fugă prin bucătărie, restaurant şi hotel pentru ca lucrurile să fie perfecte, i-am ameninţat pe şeful restaurantului şi a hotelului că le iau capul dacă fac cea mai mică greşeală şi apoi mă băgam în pat cu interdicţia strictă să nu fiu deranjată în “boala mea”. Trăgeam să mor. Omul acesta mi-a pârjolit inima mai abitir ca focurile iadului. Îmi venea să mă spânzur de durere. În ziua când a plecat m-am urcat pe vasul unui WC ca să-l mai pot vedea încă odată, la adăpost de privirile curioase ale celor din jur. Îmi curgeau lacrimile, eram fericită şi îmi venea să urlu de durere.