Anul în care am învins moartea
Anul 2021 a fost pentru mine un an de răscruce, în care am fost la un pas de a plonja în lumea celor drepți, trecând „la mustață” pe lângă moarte. Începând cu martie 2020 trăim cu toții sub semnul pandemiei. Cu temeri și agitație, cu restricții dar și contestație, cu acceptare dar și negație. Lumea se simte ca-n vremea unui război cu un inamic invizibil, nu știi de unde vine, pe unde trece, pe cine lovește în plin sau doar agață în treacăt. Cad ici și colo victime, unul din zece, ca la decimarea legiunilor romane.
Eu nu m-am speriat câtuși de puțin, nu am intrat în panică, nu mi-am luat măsuri speciale de protecție, nu m-am ascuns în casă ori în beci. Am respectat măsurile impuse de regimul sanitar doar din respect pentru lege și ordine publică. Dar n-am fost nici o clipă convins că aceste măsuri ajută realmente cu ceva. Ba mai mult decât atât, eram convins că pe mine nu mă poate lovi, că am o imunitate de fier, că sunt puternic și imbatabil, invincibil și inexpugnabil.
Asta până într-o zi. Era 22 martie 2021. Tocmai venisem de la sala de forță, dar parcă ceva nu era în regulă cu mine, amețeam la fiecare pas, mă dureau șalele ca niciodată, îmi simțeam capul greu și respirația era cumva șuierătoare. M-am gândit la o răceală obișnuită, cum mai pățisem de atâtea ori. Am făcut un duș fierbinte, dar parcă mă durea tot corpul, am luat obișnuitele pastile de răceală și m-am cuibărit în pat. Din care pat apoi, timp de o săptămână nu mă mai puteam ridica decât ca să merg până la baie, ținându-mă de mobilier și de pereți. De obicei în maximum o săptămână orice răceală îmi trecea. Asta însă nu mai trecea, se părea că e totuși ceva mai „specială”.
Dar tot nu mă gândeam la celebrul „covid”, pentru că încă nu-mi dispăruse gustul și mirosul, simptome despre care citeam pe net. Asta până când nu m-am mai putut ridica deloc din pat și nu mai puteam merge nici până la baie, nu mai puteam înghiți nimic, nici medicamente, nici mâncare, nici măcar apă. Și abia mai respiram.
Atunci mi-am zis „Gata, voi muri!” În patul propriu, tot evitând eu să merg pe un pat de spital. Cu greu m-am decis să sun la salvare. A sosit o ambulanță, dar n-am fost în stare să urc în ea decât dus pe sus de brancardieri. Acolo pe loc mi-au făcut testul, care a ieșit pozitiv pentru coronavirus. Am ajuns la spital aproape fără să mai pot respira, deși încă de pe ambulanță mi s-a pus masca de oxigen. La spital, secția de covid era plină, a trebuit să aștept vreo oră pe hol, până să se elibereze un pat, tușind până îmi ieșeau ochii din cap și sufocându-mă până în pragul leșinului.
N-am fost intubat pentru că încă mai putea respira cât de cât în mod natural, dar la tomografie plămânii mei arătau groaznic, afectați circa 70% de niște formațiuni fibroase de tip „sticlă mată” cum se exprimau medicii de pe secție. Medicul meu nu mi-a dat din start mari șanse de supraviețuire. Mi-a zis: „Eu voi încerca protocolul standard și încă ceva, un antiviral mai nou pe care-l încercăm acum, dar dacă în maxim zece zile nu vă reveniți, atunci, doar Dumnezeu cu mila vă mai poate scăpa.”
În loc să merg spre bine, situația mea părea mai gravă de la o zi la alta. Nu mă mai puteam ridica singur de pe pat, nu-mi mai puteam schimba nici măcar lenjeria intimă fără ajutorul asistentelor și infirmierelor, nu mai puteam respira fără masca de oxigen. Aveam tot mai des stări febrile și halucinații, nu mai știam când e zi și când e noapte, când sunt treaz și când visez.
La un moment dat nu mai vedeam decât umbre stranii în jur și întrebam asistenta care mă trata: „Doamnă, oare mai sunt viu, ori am trecut în lumea cealaltă?” Asistenta se stăpânea să nu râdă de vorbele mele și mă încuraja: „Stați liniștit că e bine, o să vă reveniți în curând”, dar le auzem pe femei vorbind între ele când credeau că nu le aud: „Domnu' e foarte grav, nu știu ce l-ar mai putea ajuta”. Dar într-o dimineață, la vizită, le-am auzit vorbind dintr-o dată altfel: „Domnu' își revine! Domnu' merge spre bine”. Asta mi-a dat puteri sporite să lupt, să ies din starea de abandon în preajma morții.
Am început să mă simt tot mai bine de la o zi la alta, mergeam singur la baie, mă spălam, mă bărbieream și parcă prindeam culoare în obraji și putere în corp. Am numărat zilele din calendar, era a zecea zi. Exact după spusele medicului. După alte câteva zile m-a întrebat dacă sunt în stare să mă descurc pe picioarele mele și i-am spus că da. Apoi mi-a făcut formele de ieșire din spital.
Dar cu respirația încă aveam probleme mari. Și mi-a spus că încă voi mai avea probleme multă vreme. Mi-a dat un aparat concentrator de oxigen pentru acasă fără de care n-am putut respira timp de peste patru luni. Toată vara am fost legat de pat și de acel aparat. Cu timpul însă am reușit să respir singur, să fac mișcare prin casă, prin curte, apoi tot mai departe, pe străzi și pe lângă Someș. Am început să fac iar exerciții ușoare de forță cu ganterele mele și chiar să muncesc una-alta pe lângă casă.
Până în toamnă mi-am revenit aproape complet. Încât multă lume care credea că voi muri, era uimită când mă întâlnea, ca și cum ar fi văzut o fantomă ori pe cineva sculat din morți. Se mirau nu numai că n-am murit, dar și de faptul că arătam mai „înfloritor” ca înainte. Trecusem prin covid în formă deosebit de gravă, razant pe lângă moarte, dar nu numai că scăpasem cu bine ci arătam și mai bine ca înainte de boală. De atunci îmi sună mereu ca un memento în minte vechiul adagiu: „Ceea ce nu te omoară, te face și mai puternic!”
Răspunsuri la Aceste Discuţii
-
Legătură Răspunsul lui Ada Nemescu în
-
Nu am putut să dau like, deși apreciez sinceritatea până la sânge a scriiturii!
Nu mi-e rușine să spun că am plâns, să spăl toată suferința lumii aș vrea...
Mulțumesc lui Dumnezeu că citesc această mărturisire, că suntem vii și onorăm o prietenie fără compromisuri, curată...
Slavă Bunului Dumnezeu, Grig Salvan ești mai puternic decât știi!
aDa nemescu
-
Legătură Răspunsul lui Grig Salvan în
-
Seară bună, Ada! Sinceritatea scrierii mele, dacă tot ai adus vorba despre ea, a fost și este una dintre atuurile mele în tot ceea ce scriu, o sinceritate poate crudă, poate exagerată, poate șocantă, dar debordantă și fără limite. Poate nu întotdeauna e bine să-ți scoți sufletul în palmă sau pe tarabă și poate nu în fața oricui, dar „încecarea moarte n-are” și, slavă, Domnului, „oameni buni au fost, oameni buni mai sînt”, vorba colegului, prietenului și regretatului cântăreț Valeriu Sterian în sublimul său cântec. Mulțumesc pentru că ai rezonat maxim la experiența mea limită dintre viață și moarte. Mulțumesc mult pentru link-ul pe care m-am și grăbit să-l deschid! O doză de tărie sufletească!
Ada Nemescu a spus :Nu am putut să dau like, deși apreciez sinceritatea până la sânge a scriiturii!
Nu mi-e rușine să spun că am plâns, să spăl toată suferința lumii aș vrea...
Mulțumesc lui Dumnezeu că citesc această mărturisire, că suntem vii și onorăm o prietenie fără compromisuri, curată...
Slavă Bunului Dumnezeu, Grig Salvan ești mai puternic decât știi!
aDa nemescu
-
Legătură Răspunsul lui Emil Dumitru în
-
Sincer, nu mă așteptam ca în scurta poveste să fiți chiar dumneavoastră personajul principal, deorece întodeauna scriem sau povestim despre altcineva... Bunul Dumnezeu a avut grijă de dumneavoastră și bine că totul s-a terminat cu bine.
-
-
În general textele mele conțin elemente autobiografice, sau pornesc de la fapte și întâmplări din propria viață, prelucrate și transfigurate cât de cât artistic-literar. De data asta textul e pur memorialistic, descriind cu sinceritate un moment de cumpănă din viața mea. L-am făcut public doar cu gândul împărtășirii unei experiențe limită prin care poate au mai trecut și alți oameni, fie în această pandemie, fie în alte împrejurări ale vieții lor. Mulțumesc de lectură și mesajul lăsat.
Emil Dumitru a spus :Sincer, nu mă așteptam ca în scurta poveste să fiți chiar dumneavoastră personajul principal, deorece întodeauna scriem sau povestim despre altcineva... Bunul Dumnezeu a avut grijă de dumneavoastră și bine că totul s-a terminat cu bine.
-
Legătură Răspunsul lui Mihaela Popa în
-
Mă bucur că sunteţi bine acum!
-
-
Mulțumesc, Mihaela! Multă sănătate și ție îți doresc!
Mihaela Popa a spus :Mă bucur că sunteţi bine acum!
-
Legătură Răspunsul lui Herțeg Claudia (Mota) în
-
Simplă, francă sinceritate. Aproape am simţit o undă de umor în faptul că aţi învins moartea, nu însă şi aroganţă. Mă bucur că aţi învins acest duşman nevăzut al tuturor care parcă ne-a schimbat toată lumea. Mă bucur şi pentru că am avut, astfel, ocazia să citesc ce scrieţi. Am trecut şi eu prin experienţa covid, însă printr-o formă uşoară, mă mai întreb şi acum dacă a schimbat ceva radical în mine, aşa cum a schimbat lumea, dar nu simt asta... măcar dacă aş scrie mai bine. :)
-
-
Mulțumesc mult pentru popas, aprecieri la adresa textului și pentru mesajul optimist!
Herțeg Claudia (Mota) a spus :Simplă, francă sinceritate. Aproape am simţit o undă de umor în faptul că aţi învins moartea, nu însă şi aroganţă. Mă bucur că aţi învins acest duşman nevăzut al tuturor care parcă ne-a schimbat toată lumea. Mă bucur şi pentru că am avut, astfel, ocazia să citesc ce scrieţi. Am trecut şi eu prin experienţa covid, însă printr-o formă uşoară, mă mai întreb şi acum dacă a schimbat ceva radical în mine, aşa cum a schimbat lumea, dar nu simt asta... măcar dacă aş scrie mai bine. :)
-
Legătură Răspunsul lui Vasilisia Lazăr în
-
Și acum că știu că ești bine, am să încep cu corecturile. :))
cu restricții dar și contestație, cu acceptare dar și negație. - înaintea conjuncției „dar”, întotdeauna se pune virgulă.
Îngrozitor episod! Îngrozitor! Bine că a trecut!
Și eu am trecut prin boală, nu chiar așa, dar tot rău. La mine a fost cu o jumătate de an înaintea ta. Eram atunci privită de parcă aveam sida. La vremea aceea încă nu făcuseră mulți boala sau, mai bine zis, mulți o aveau, dar tăceau mâlc. Eu am fost onestă și asta m-a costat. Am luat virusul la alegeri, în octombrie. Cu siguranță atunci. Sau poate de la școală... Dar cred că atunci. Patru zile (după alegeri) n-am simțit nimic, doar parcă eram răgușită, puțin mai obosită decât de obicei și parcă mă zgâria ceva în gât, dar toate le-am pus pe seama faptului că aveam simultan cu trei clase și era foarte obositor, în plus trebuia să vorbesc și să mă mișc continuu. Dar vineri (am zis, raportarea fiind la alegerile de duminică), a început să mă doară îngrozitor capul la școală. În timp ce mă întorceam acasă, abia mergeam... Simțeam o oboseală cumplită. O oboseală cum nu am simțit niciodată. Ceva mi-a spus foarte clar că am covid. Nici acum nu aș putea spune ce. Vecina mea dorea să vină pe la mine și i-am interzis imperativ. M-am dus și am încuiat poarta. :)) Încuiată a rămas 5 săptămâni. Doar cu excepția zilei când am mers să fac testul, am mai deschis-o. Au continuat durerile de cap cumplite, dar și musculare. Totuși îmi făceam câte un pliculeț de theraflu și mă mai lăsa un pic, dar reveneau imediat. M-am chinuit așa, singură fiind, vineri după masă, sâmbătă, duminică și luni (luni eram liberi după votare), dar marți dimineață mi-am sunat doctorul de familie și i-am explicat ce și cum. M-a trimis de urgență să fac testul. Tot marți mi-au dispărut mirosul și gustul. Mirosul de tot, gustul era modificat. Dulcele nu-l simțeam deloc. Normal că testul a ieșit pozitiv. Nu tușeam. Nu am făcut nici febră. În schimb durerile de cap și oboseala au fost cumplite. Am stat în casă, absolut singură, 5 săptămâni. Trei erau pentru covid (am făcut și orele online cu trei clase simultan, nimeni nu se băga și pierdeau copiii, și făceam 6 ore pe zi, câte două cu fiecare clasă, cumplit de obositor în situația în care mă aflam, dar așa mai aveam și eu contact cu lumea) și apoi mai venea o vacanță. Mi-era teamă că dacă ies dau și altora. Mi-aduc aminte că așa de obosită eram, încât nu puteam ține sticla de apă în mână. Abia mă târam. Mi-au dat printre altele un sirop de imunitate. Acela mi-a făcut apoi o poftă de mâncare cumplită. A contat mult pentru recuperarea mea. M-am simțit atât de ciudat în acea perioadă... Nu pot descrie cum. În plus, citeam tot ce se scria despre covid, intrasem în vreo două grupuri ale celor afectați de boală. Zilnic scriau că a murit unul, altul... La tv la fel. Mă încărcam negativ de numa-numa, dar nu rezistam să nu citesc despre asta, să nu ascult la tv. Aveam și insomnie. Stăteam și citeam numai despre asta. :)) Erau zile când îmi era mai bine, dar veneau unele cumplite. Atunci spuneam: sigur voi muri. Singura consolare era că poate dacă mor o să-i întâlnesc pe cei dragi plecați. Soțul meu murise de doar câteva luni. Vecina îmi făcea cumpărăturile și mi le dădea la gard. Ea nu se temea de boală, dar eu mă temeam să nu i-o dau. Singură așa, cu teama morții în orice clipă, am stat 5 săptămâni. În primele două săptămâni eram controlată de poliție în fiecare zi la 7 dimineața, să vadă dacă sunt acasă. Parcă aveam control judiciar. Până am țipat odată la polițiști (erau doi tineri), de săracii nu au mai venit deloc apoi. Au zis că așa au ordin, doar să fac din mână de la fereastră. Dar eu abia adormeam când veneau ei, de aceea m-am enervat. În fine, a trecut. Nu voi uita niciodată acea perioadă. Boala aceea nu seamănă cu nimic. La un an, de aceeași boală, a murit sora soțului meu. Nu am să uit niciodată nici cele două experiențe pe care le-am trăit în spital. O dată când am mers s-o văd și a doua oară, când a trebuit să merg s-o recunosc la morgă. Deci știu ce e covidul și când aud pe unii că nu a fost nimic, că e o simplă răceală, mor. Nu știu dacă au rămas urmări, nu am verificat niciodată, vreau să cred că nu. Gustul mi-a revenit mai repede, dar mirosul complet abia după rapel. Că m-am vaccinat cu trei doze. De teamă... Bine că a trecut! Ce-o mai veni... Ce ne-or mai da... Ce cadou ne-or mai face... :(
Și... ca să nu uităm...
-
-
Vasilisia, ai început bine cu o admonestare, pentru că deși mi-ai mai atras atenția o dată tot aici pe site asupra acestui fapt gramatical și eu tot am recidivat! :)
Am citit cu sufletul la gură experiența ta cu covidul și parcă am retrăit-o pe a mea. Uneori strările și reacțiile le resimțeam până la identitate. Până și acel miros ciudat și incomparabil cu altceva, acel miros nu-l voi uita cât voi trăi, am încercat să-l regăsesc în diversele mirosuri din lumea mea înconjurătoare, dar nu l-am mai întâlnit.Și încă tu ai avut „privilegiul” de a face covidul în prima etapă, aceea în care cei bolnavi erau încă rarități, cazuri medicale de excepți, fiind priviți ca niște arătări de ceilalți din jur speriați de spectrul noului virus și care-i cedeau pe cei infectați ca pe niște ciumați or leproși. De bine de rău, eu am intrat pe „maarele val” când, dimpotrivă, cei ce nu făcuseră covidul erau deja văzuți ca niște „ciudați”. Eu am făcut o formă foarte severă în vreme ce membrii familiei mele n-au făcut nici unul decât simple stări „de răceală și gripă” cum se zice. Nu mi-era atît de frică pentru mine, eu sunt o fire tare și nu am teamă de moarte convins fiind de vorba lui Coșbuc, „cu-o moarte tot suntem datori!”, dar mi-era teamă pentru soția mea, pentru copiii și nepoții mei, pentru mama mea, deja vulnerabilă și cu organismul tarat de alte boli.
Dar Dumnezeu cu mila sa, așa cum mi-a zis doctorul meu la externarea din spital, ne-a ferit pe toți până la urmă și am trecut cu bine de această cumplită încercare.
Vasilisia Lazăr a spus :Și acum că știu că ești bine, am să încep cu corecturile. :))
cu restricții dar și contestație, cu acceptare dar și negație. - înaintea conjuncției „dar”, întotdeauna se pune virgulă.
Îngrozitor episod! Îngrozitor! Bine că a trecut!
Și eu am trecut prin boală, nu chiar așa, dar tot rău. La mine a fost cu o jumătate de an înaintea ta. Eram atunci privită de parcă aveam sida. La vremea aceea încă nu făcuseră mulți boala sau, mai bine zis, mulți o aveau, dar tăceau mâlc. Eu am fost onestă și asta m-a costat. Am luat virusul la alegeri, în octombrie. Cu siguranță atunci. Sau poate de la școală... Dar cred că atunci. Patru zile (după alegeri) n-am simțit nimic, doar parcă eram răgușită, puțin mai obosită decât de obicei și parcă mă zgâria ceva în gât, dar toate le-am pus pe seama faptului că aveam simultan cu trei clase și era foarte obositor, în plus trebuia să vorbesc și să mă mișc continuu. Dar vineri (am zis, raportarea fiind la alegerile de duminică), a început să mă doară îngrozitor capul la școală. În timp ce mă întorceam acasă, abia mergeam... Simțeam o oboseală cumplită. O oboseală cum nu am simțit niciodată. Ceva mi-a spus foarte clar că am covid. Nici acum nu aș putea spune ce. Vecina mea dorea să vină pe la mine și i-am interzis imperativ. M-am dus și am încuiat poarta. :)) Încuiată a rămas 5 săptămâni. Doar cu excepția zilei când am mers să fac testul, am mai deschis-o. Au continuat durerile de cap cumplite, dar și musculare. Totuși îmi făceam câte un pliculeț de theraflu și mă mai lăsa un pic, dar reveneau imediat. M-am chinuit așa, singură fiind, vineri după masă, sâmbătă, duminică și luni (luni eram liberi după votare), dar marți dimineață mi-am sunat doctorul de familie și i-am explicat ce și cum. M-a trimis de urgență să fac testul. Tot marți mi-au dispărut mirosul și gustul. Mirosul de tot, gustul era modificat. Dulcele nu-l simțeam deloc. Normal că testul a ieșit pozitiv. Nu tușeam. Nu am făcut nici febră. În schimb durerile de cap și oboseala au fost cumplite. Am stat în casă, absolut singură, 5 săptămâni. Trei erau pentru covid (am făcut și orele online cu trei clase simultan, nimeni nu se băga și pierdeau copiii, și făceam 6 ore pe zi, câte două cu fiecare clasă, cumplit de obositor în situația în care mă aflam, dar așa mai aveam și eu contact cu lumea) și apoi mai venea o vacanță. Mi-era teamă că dacă ies dau și altora. Mi-aduc aminte că așa de obosită eram, încât nu puteam ține sticla de apă în mână. Abia mă târam. Mi-au dat printre altele un sirop de imunitate. Acela mi-a făcut apoi o poftă de mâncare cumplită. A contat mult pentru recuperarea mea. M-am simțit atât de ciudat în acea perioadă... Nu pot descrie cum. În plus, citeam tot ce se scria despre covid, intrasem în vreo două grupuri ale celor afectați de boală. Zilnic scriau că a murit unul, altul... La tv la fel. Mă încărcam negativ de numa-numa, dar nu rezistam să nu citesc despre asta, să nu ascult la tv. Aveam și insomnie. Stăteam și citeam numai despre asta. :)) Erau zile când îmi era mai bine, dar veneau unele cumplite. Atunci spuneam: sigur voi muri. Singura consolare era că poate dacă mor o să-i întâlnesc pe cei dragi plecați. Soțul meu murise de doar câteva luni. Vecina îmi făcea cumpărăturile și mi le dădea la gard. Ea nu se temea de boală, dar eu mă temeam să nu i-o dau. Singură așa, cu teama morții în orice clipă, am stat 5 săptămâni. În primele două săptămâni eram controlată de poliție în fiecare zi la 7 dimineața, să vadă dacă sunt acasă. Parcă aveam control judiciar. Până am țipat odată la polițiști (erau doi tineri), de săracii nu au mai venit deloc apoi. Au zis că așa au ordin, doar să fac din mână de la fereastră. Dar eu abia adormeam când veneau ei, de aceea m-am enervat. În fine, a trecut. Nu voi uita niciodată acea perioadă. Boala aceea nu seamănă cu nimic. La un an, de aceeași boală, a murit sora soțului meu. Nu am să uit niciodată nici cele două experiențe pe care le-am trăit în spital. O dată când am mers s-o văd și a doua oară, când a trebuit să merg s-o recunosc la morgă. Deci știu ce e covidul și când aud pe unii că nu a fost nimic, că e o simplă răceală, mor. Nu știu dacă au rămas urmări, nu am verificat niciodată, vreau să cred că nu. Gustul mi-a revenit mai repede, dar mirosul complet abia după rapel. Că m-am vaccinat cu trei doze. De teamă... Bine că a trecut! Ce-o mai veni... Ce ne-or mai da... Ce cadou ne-or mai face... :(
Și... ca să nu uităm...
-
-
Mulțumesc, Ana, pentru lectură, compasiune și urări! Într-adevăr, în astfel de momente limită, la hotarul dintre viață și moarte realizăm și mai acut fraglitatea vieții noastre ca un abur pe pământ care se poate spulbera oricând la orice adiere de vânt, vorba lu Pascal. Îmi treceau prin cap toate experiențele mele de viață și parcă toate nu valorau nici cât „o ceapă degerată” cum se zice în popor, totul mi se părea lipsit de sens și însemnătate, orice efort doar gratuitate, orice realizare doar o palidă încercare fără valoare, nu numai din viața mea, dar și din viața oricărui om trăitor pe pământ, de acum ori dintotdeauna, parcă nici o capodoperă nu mi se mai părea decât o jalnică eboșă, o încercare copilărească a omului de a se compara cu adevăratul Creator.
Dar după ce cumpăna a trecut și am ieșit din străfundul în care mă simțeam căzut parcă fără scăpare, mi-a revenit pofta de viață, de a face în continuaare ceva care să merite clipele și zilele trăite, atâtea câte-mi vor mai fi date aici pe pământ, am reluat lecturile preferate, muzica preferată, creațiile aflate în proiect, relațiile umane.
Și, vorba ta, bine că sunt aculm aici, n-a lipsit mult să nu mai ajung vreodată să cunosc „însemnele culturale” și oamenii minunți de aici... O seară binecuvântată și o sărbătoare văratică frumoasă pe mâine! (În pofida căldurii copleșitoare... :) )
Ana Cîmpeanu a spus :Am citit acum textul și m-am înfiorat. Dramatic, într-adevăr! Privind în urmă, nu putem sa nu constatăm că viața asta atârnă chiar de un fir de ață. Bine că ești aici cu noi, Grig și ți-ai revenit! Multă sănătate și să dea Dumnezeu sa nu mai trecem prea curând prin așa ceva!
-
-
Of, Doamne! Cumplit, nici eu nu am putut să dau "like"
Mă bucur nespus că ești bine acum!
Mihaela
Despre
conducere site redacție
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, Director Revista Eminesciana, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ (redactor promovare media) - poetă, redactor Radio ProDiaspora, redactor Revista Eminesciana, membră UZPR
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic, redactor Revista Astralis și Revista Agora ARTELOR
CARMEN POPESCU (redactor promovare media) - scriitoare, redactor Radio Vocativ, redactor Revista Armonii Culturale, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
colaboratori
ATENȚIE!
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
link-uri utile
Zile de naştere
Zile de naştere sărbătorite mâine
donații
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
***
Pentru anul în curs au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 600 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Gabriela Raucă - 600 lei
important!
Activitatea Recentă
Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”
Evenimente
© 2025 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
