click VIII

[Mihaela Popa]

nu sunt un interlocutor bun

dimineața

mă scutur de doza de nefericire a drumurilor neterminate

în somn

am ochii negri pantofi verzi și părul flori de păpădie

două cafele îmi vindecă ideile zurlii și mă conving

să mă întorc din vis acasă

ziua continuă

pe străzi spoturi publicitare

un amestec de Channel Chomsky gogoși

și nesfârșita luptă

pentru un loc de parcare

[Tudor Cicu]

Până la finalul salvator cu spoturi publicitare și amestecul de gogoși, în „nesfârșita luptă/pentru un loc de parcare”, poemul tău jurnalistic/cotidian ni s-ar releva chiar al poeziei cotidiene de o îndrăzneală inedită în reprezentarea suspansului întreținut de „femeia cu ochi negri, pantofi verzi” și lentila ochiului. Cu alte cuvinte, „noi construim obsesiile” (cum afirma într-un poem fracturist Ruxandra Novac), doar ca semnificația din spatele cuvintelor să ne arate o tatonare a acestor noi tărâmuri poetice, prin simboluri. Sau, mai corect ar fi să spun că, acolo unde lumea nu e doar un spectacol al existenței fizice, un continuum existențial, ea devine o „realitate-n emisie”. Interesantă abordare!

[Mihaela Popa]

un comentariu foarte ineresant, domnule Valentin Stănescu, vă mulțumesc!

[Stanescu Valentin]

Doamnă Mihaela, iată încă o poezie ce defineşte zorul dimineţii zilelor noastre din care ne trezim forţat de la colorul visului pe care nu îl mai reţinem la incolorul tulburător al unei instabilităţi permanente....Parcarea pantofilor ar ocupa mai puţin loc decât maşinile... dacă am avea servicii aproape de casă şi până acolo şi apoi într-un parc după muncă, am face un drum plăcut trupului şi sufletului iar pantofii de transport ar dura mai mult şi ar fi permanent comozi...