Nu îţi ştiu primul rid... Şi nici pământul

Pe care-l calci când vrei ca să respiri

Fără ca umbra umbrei sau cuvântul

Vreunei ploi  să-ţi şteargă din priviri

Căpruiul încolţit pe-un rând de iarnă...

Îţi ştiu doar pasul alergând tăcut

Cu gândul nins şi descheiat la haină

Pe străzile acelui început

Ce te-a adus de mine mai aproape

Când  valul de-ntrebări ţi l-am stârnit

Şi-ţi recunosc şi marea de sub…

Azi te-am simţit golindu-te de mine.

Te-ai adâncit în gânduri cu mult ger

Şi ai lăsat în urmă prea puţine

Semne că voi găsi în vreun ungher

De înţeles motivul închistării.

Azi te-am simţit distant şi abătut,

Înconjurat de-o ceaţă a-ntristării

Şi măcinat de temeri...Am tăcut

Şi mi-am dat iarăşi mările deoparte.

Să-ţi scriu cu valuri n-am mai îndrăznit

Nicio poveste-n care pân’ la moarte

Şi dincolo…

Nu te-am strigat, iubire, niciodată

Iar azi când simt c-ar trebui s-o fac

Şi vin spre tine-atât de-ngândurată

Nici nu mai văd în jur cum se desfac

Abisuri albe-n file de zăpadă

Ce-nghit hulpav doar paşii dintre noi,

Fulgi de nelinişti mari ce-ncep să cadă

Şi cum se-adună umbrele-n convoi.

Înaintez cu greu şi-mi duc târziul

Povară ninsă-n pleoape de îngheţ

Dar nu renunţ să-mprăştii argintiul

Acestei…

Azi nici pe vânt nu-ţi mai trimit poeme.

Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ştii

Dacă desculţă iarăşi trec prin vreme

Sau port povara altei veşnicii

Pe umeri mici şi-ncovoiaţi de gânduri.

Nu ai habar de-am învăţat să cânt

Şi încordarea să mi-o scot din rânduri

Sau de-mi apropii cerul de pământ,

De-am tras din greu şi-am ridicat povestea

Cu pârghii de lumină-n ochi de rai

Sau tot mai scriu pe…