Nu îţi ştiu primul rid... Şi nici pământul

Pe care-l calci când vrei ca să respiri

Fără ca umbra umbrei sau cuvântul

Vreunei ploi  să-ţi şteargă din priviri

Căpruiul încolţit pe-un rând de iarnă...

Îţi ştiu doar pasul alergând tăcut

Cu gândul nins şi descheiat la haină

Pe străzile acelui început

Ce te-a adus de mine mai aproape

Când  valul de-ntrebări ţi l-am stârnit

Şi-ţi recunosc şi marea de sub…

Azi te-am simţit golindu-te de mine.

Te-ai adâncit în gânduri cu mult ger

Şi ai lăsat în urmă prea puţine

Semne că voi găsi în vreun ungher

De înţeles motivul închistării.

Azi te-am simţit distant şi abătut,

Înconjurat de-o ceaţă a-ntristării

Şi măcinat de temeri...Am tăcut

Şi mi-am dat iarăşi mările deoparte.

Să-ţi scriu cu valuri n-am mai îndrăznit

Nicio poveste-n care pân’ la moarte

Şi dincolo…

Nu te-am strigat, iubire, niciodată

Iar azi când simt c-ar trebui s-o fac

Şi vin spre tine-atât de-ngândurată

Nici nu mai văd în jur cum se desfac

Abisuri albe-n file de zăpadă

Ce-nghit hulpav doar paşii dintre noi,

Fulgi de nelinişti mari ce-ncep să cadă

Şi cum se-adună umbrele-n convoi.

Înaintez cu greu şi-mi duc târziul

Povară ninsă-n pleoape de îngheţ

Dar nu renunţ să-mprăştii argintiul

Acestei…

Azi nici pe vânt nu-ţi mai trimit poeme.

Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ştii

Dacă desculţă iarăşi trec prin vreme

Sau port povara altei veşnicii

Pe umeri mici şi-ncovoiaţi de gânduri.

Nu ai habar de-am învăţat să cânt

Şi încordarea să mi-o scot din rânduri

Sau de-mi apropii cerul de pământ,

De-am tras din greu şi-am ridicat povestea

Cu pârghii de lumină-n ochi de rai

Sau tot mai scriu pe…

Noi nici n-avem un cântec doar al nostru

Pe care în duet să-l fredonăm.

Nici murgi de noapte fără de căpăstru

Şi fără şa, pe care să urcăm

Ca să culegem stelele cu mâna.

N-avem nici paşi pentru-acel dans tăcut,

Nici aură ca să ne vadă luna

Cu ochi de cer în raiul de-nceput.

Nu mai avem nici brumă din culoarea

Acelei veri ce ne-a îmbrăţişat

Cu macii ei şi ne-a-nţeles ardoarea.

Nu ne-a rămas nimic…

Nu m-ai iubit…Iubeai numai iubirea

Şi râurile repezi de sărut

Ce-nvolburau cuvântul şi privirea

Duioasă a acelui început.

Nu m-ai iubit…Iubeai alăturarea

Acelor lumi de râset şi tumult

Ce ne schimba cumva înfăţişarea

Şi ne făcea să strălucim mai mult.

Doare că tu iubeai doar plăsmuirea

Ce din scânteie aprindea poveşti

Pentru că eu…nu, nu iubeam iubirea.

Eu mă-nveleam cu gândul că îmi…

Stăm faţă-n faţă. Ne privim tăcuţi

Şi-apusul doare sub bandajul serii.

Unul spre altul am venit desculţi

Chiar alergând pe uliţele verii

Şi-acum… curajul tot ne-a dispărut.

Azi nici cuvinte n-avem la-ndemână

Dar râu-acesta nu-i de netrecut.

Ar fi de-ajuns doar să întinzi o mână

Şi să mă prinzi cu braţul de mijloc.

C-un singur gest… să mă lipeşti de tine.

Tot universul meu s-ar prinde-n joc

Şi ţi-ar…

Te duce ploaia asta prea departe.

Să te privesc plecând? Abia-ndrăznesc.

Rămâi în vis dar… visele-s deşarte

Când umbrele în noi se înteţesc

Şi-n jur se-ntunecă a întomnare.

Îmi reazem iar povestea de tăceri

Şi fruntea de fereastra asta care

Pe mine… nu mă duce nicăieri.

E frig şi-n suflet, frig şi în odaie.

Mă învelesc cu pledul unui gând

În care trupul tău e tot văpaie

Şi-mi încălzeşte zâmbetul…

Atât de dor mi-e să îţi ştiu ninsoarea

Contând în ochii zilei care vine.

Acoperă-mi cu vorbe aşteptarea…

Sau pune pledul umbrei peste mine

Şi uită-mă! Nu-mi spune „nu se poate”.

Într-un final ai să mă ştergi din minte

Şi-ai să mă scoţi din suflet cum se scoate

Un spin de gând din talpa de cuvinte.

De prea mult timp ne tremură apusul

A desfrunzire şi a sfâşiere.

În amânări se-mpiedică promisul

Pas…

Privesc în urmă. Stoluri prefăcute

Au răsturnat iar toamna-n ochii mei

Şi-atâtea frunze moarte, nevăzute

Mi se aştern prin gânduri. Pe alei

De ne-nţeles îmi rătăcesc toţi paşii.

Pun virgule de noapte-ntre tăceri

Ca să-mblânzesc apusul. Uriaşii

Pot să zdrobească stânci… De nicăieri

Apar răspunsuri. Se-nteţesc migraţii

Dinspre poveşti întemniţate-n frig

Şi iar mă zbat în funii de negaţii.

Nu eu ar…

Atâtea frunze te-au strigat pe nume

Şi-atâtea păsări zbor au irosit

În căutări arzânde. Peste brume

Am  alergat desculţă. Am fugit

Înspre lumină şi-nspre întuneric.

Înspre apus şi înspre răsărit.

Prin vălul ceţii diafan, eteric

Sau prin cuprinsul gândului trudit

Mi-am desenat cărări de întâmplare.

Şi-n cuib de disperare-am aţipit!

Munţi am mutat. Şi-am răsturnat şi-o mare

Da’-n nicio zare nu te-am…

Nu te mai ştiu… Nu-ţi recunosc paloarea,

Parfumul… Şi nici umbra n-o mai ştiu!                

Cuvântul stins, surâsul, încruntarea,

Veşmântu-acesta simplu, cenuşiu

Nu-mi spun nimic din ce ştiam de tine!

Privirea ta de azi nu are jar

Iar mâinile-ţi, deodată-mi par străine

Şi mersul tău e parcă mai bizar.

Străini îmi sunt şi fluturii de teamă

Ce-ţi stau pe umeri, rotunjind căderi

Şi glasu-acesta care mă…

La întrebări nu am răspunsuri niciodată.

Când mă priveşti, mereu mă fâstâcesc,

Găsesc cuvinte, dar le pierd pe dată,

Caut febril un sens şi mă-nroşesc

Probând expresii când prea largi, când strâmte

Şi-mi pun pe faţă-un zâmbet ştrengăresc.

Adun lumini buchet, dar toate-s frânte

Şi-n niciun colţ de gând nu-mi regăsesc

Culorile de mai din înţelesul

În care-ar trebui să zugrăvesc

Acest tablou de vis.…

Mi s-a lipit de gene înserarea

Când nu mai m-ai privit cum mă priveai.

Mi-a picurat în suflet întristarea

Iar păsările-au aţipit sub rai

Cu aripile-ntinse-nspre lumină

Şi ciocurile-ascunse-n puf de nor.

S-a rezemat o brumă de grădină

Şi-a veştejit chiar rozele de dor

Pe care le sădisem împreună.

Atâta frig în trup s-a cuibărit

Că m-a-nvelit o umbră şi-o furtună

De întrebări în linişti…

Îmi reazem de noapte pornirea nebună

De-a-ţi umple văzduhul cu ploi de rostiri.

Pe umeri de frunze vin stele s-apună.

În rai de iluzii se-adună trăiri

Cu faţa întoarsă spre soare-răsare.

Verigi de migraţii strâng laţul de zbor

Şi-n fiece scâncet sau mers prin culoare

Citesc printre rânduri al toamnei izvor.

Atâta risipă de plâns mă-nfioară

Chem îngeri pe nume şi-alerg înspre „noi”

Dar stoluri de umbre mă…

Ce-ţi bate-n piept? O inimă de gheaţă?

De ce arunci cu vorbe care dor?

Când scrii cu neîncredere-o prefaţă

Ştergi de pe harta şansei zbor cu zbor.

Şi unde crezi că-ţi va ajunge pasul

Neînvăţat cu ceruri de-mprumut?

Neîndoielnic îţi va bate ceasul

La startul unui veşnic început.

Improvizând nu vei putea convinge

Niciun torent să curgă mai încet

Şi orice încercare se va stinge.

Tu faci să-mi pară…

Duc iar pe umeri stele fără vlagă

Păşind pe nori de zâmbet resemnat.

Numai tăcerea mi-a rămas întreagă.

Un singur gest păduri a retezat,

A adus ploi şi vânt de-amărăciune,

A ascuţit tăişuri de cuvânt

Şi-a mărunţit povestea. O genune

A înghiţit tot zidul de pământ

Pe care iedera iubirii noastre

În fiecare vis se căţăra.

S-au deşirat eşarfele albastre

De cer senin. Când zborul…

A desfrunzire-mi ţipă înserarea

Şi-a timp desculţ în ceasul neîntors.

Un matelot timid îngână marea

În luntrea arsă-a gândului netors

Din niciun caier de lumină caldă.

Dinspre rostiri n-adie niciun vânt

Şi-n ape de-ntuneric iar se scaldă

Toţi paşii setei mele de cuvânt.

Legat de ţărm i-un curcubeu de teamă.

Mi-ascund cărări de ploaie în nisip

Când stoluri de surâsuri mă tot cheamă

Să-mi şterg…

Nu ştiu de ce la tine m-am oprit

Din mersul meu în cerc cu-atâţia sori.

Aveai un quelque chose ce m-a izbit

Şi-am tresărit. Chiar am păşit pe nori

Când m-ai atins. Un tremurat uşor

Într-o secundă trupul mi-a cuprins.

Neaşteptat, din mugurii de zbor

Au crescut aripi. Tu mi le-ai întins

Şi-nspre azurul cerului din noi

Printre lumini şi umbre am valsat

O vară doar. Al toamnelor convoi

Te-a…

Suntem la fel! Şi tu şi eu rămânem

Neancoraţi în secete sau ger

Îmbrăţişăm copacii şi le spunem

Poveşti  de verde, sub acelaşi cer.

Urcăm timid scări de nesăbuinţă

Dar ne-aruncăm în vânt cu mult curaj.

Avem răbdare şi avem voinţă

Şi ridicăm din zâmbete baraj

Când vin spre noi torentele de teamă

Să  adâncească umbrele-n priviri.

În piept ne joacă focuri şi ne cheamă

Să căutăm comori prin…