Nihil (de Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr (da Coza)]

nu mai am adrenalină sau predispoziţie

pentru a trăi

pe culmi –

aş sări de pe un stei

n-am energie

să ajung pe creastă

şi-apoi m-ar înlănţui acolo zeii

deşi omenirii nu i-am fost de vreun folos

m-aş urca în vârful unei speranţe

n-am scară atât de naltă

iar nişte fuscei metafizici utopici

lipsesc

mi-aş da

pur şi simplu drumul din picioare

dar cum vieţuiesc pe orizontul clipei fractale

m-aş alege

doar cu vreun cucui

(efemer şi el)

ca într-o fântână părăsită

m-aş arunca în sine

 

hăul e prea mare

 

(foto: autorul)

[Mihaela Popa]

tulburător

„ca într-o fântână părăsită

m-aş arunca în sine

 

hăul e prea mare” -

dor de tine maestre da Coza!

[Vasilisia Lazăr (da Coza)]

Și dacă e să continui:

Pe masa ta 'nainte-ți stau pagine întinse
Ce fiecare-anume de mâna ta fu scrise,
Idei fără de număr ce-n minte le-ai cernut
Și care pe hârtie apoi le-ai așternut.

Ți-ai petrecut viața în muncă nesfârșită
Și-a ta speranță zilnic în suflet fu hrănită
Ca ascuțindu-ți mintea în vecinicul mister
Ea va pătrunde-odată, ea va pătrunde-n cer.

[Sofia Sincă]

Mi-am amintit de două dintre versurile Veronicăi Micle, care stau pe crucea sa, la Mănăstirea Văratec:

Și pulbere, țărână de tine s-a alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege,
Nimicu-n ea te duce, nimicul te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.

[Sofia Sincă]

Pesimism și nostalgii năucitoare, dar și o dorință vagă de integrare în absolut. Însă, sufletul fără vlagă, răvășit total de pierderea edenului, înălțimilor dorite se resemnează.

Rafinament poetic impresionează și atacă cu fiori de la început la final.

Cu plecăciune,

Sofi