era o vreme

când dumnezeu locuia în mine

şi la fiecare capăt de gând

cuvintele înfloreau

ca nufărul

ce se deschidea în inima mea

apoi

ca şi cum dumnezeu

nu ar fi fost

decât o născocire de-a mea

cu mâinile tremurânde

în sferturi egale

am împărţit singurătatea

am jupuit-o de piele

ca pe un măr

care se leapăda de propria coajă

şi în zilele în care

răstignirea seminţelor

era interzisă…

Suntem la fel, nimic nu s-a schimbat,

Tot mâini de vânt, cuvinte de lumină,

Dar gândurile azi se mai abat

La poarta nopţilor cu lună plină.

Se văd în noi mocnind păreri de rău

Şi-ngenunchem rugându-ne în beznă,

Ne-am fost adesea singuri un călău

Cu lanţul răsucit pe după gleznă.

Din constelaţii auzim venind

La întrupare suflete celeste

Şi lacrimile le-adunam zâmbind

Visând o lume care nu mai este...

Suntem la fel şi…

Ne-nchidem visele în colivie

Şi le-ngropăm în propria cenuşă,

Dar le stropim cu mir şi apă vie

Când scârţie tăcerea lângă uşă.

Ne mai rămâne înc-un pas în cale

Ca să trăim aceeaşi amăgire,

Acelaşi dor ce freamătă cu jale

În inimile pline de iubire.

N-ai să mă poţi întoarce din tăcere

Şi nici nu vreau să mă abat din drum,

Aud pământul cum din mine cere

Şi hornul cum rămâne fără…

Noi suntem două păsări călătoare,

Dar am uitat demult ce-nseamnă zborul

Şi ne-am trezit că aripa ne doare,

Când sărutam pământul cu piciorul.…