Atunci, în gara pustie…

[Tudor Cicu]

Atunci, în gara pustie…

(schiță)

        Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la care luase parte bunicul. Dar nu-l știți pe bunicul meu de la țară? Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când vorbea. Eu încă mai cred că boii din vorbele lui arau cerul de plumb al întâlnirilor pe care le aveam cu el. Să vă zic cum m-a prins iarna într-o gară de credeam că drugii de fier, la ferestre, erau puși acolo pentru a nu pătrunde corbii care nu prevesteau nimic bun. Oricum, și fără zăbrelele astea prin găurile din zidurile măcinate de ploi cred că umblau niscai guzgani. Altfel nu aveam cum să-mi explic de ce teama îmi licărea în priviri. Dar era vacanță. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Bunicul venise să mă ia de la gazdă și cu trenul să plecăm, amândoi, către casă. În sat iubeam o fată și îmi promisese, înainte de a pleca la școală, în oraș, că mă va aștepta de primul Crăciun.

       Șeful de gară ne spusese că numai datorită ninsorii începute peste zi trenurile, deocamdată, erau blocate prin diverse gări. „Dacă ninsoarea va înceta, o să vedeți cum se vor pune toate garniturile trenurilor în  mișcare, spunea el”. Atât îi trebuise bunicului! Mă trăsese de mână în cabina șefului de gară sub pretext că nu avea un foc pentru pipa în care îndesase tutun. Se schimbau vorbe despre războiul ce tocmai trecuse. Eu îmi sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin. Flăcările mocneau dintr-un lemn despicat. Le vedeam prin ușița întredeschisă. Un paznic ceferist se foia pe afară. Din când în când deschidea ușa și ne anunța că ninsoarea prevestea ore sumbre pentru toți. Se foiau niște umbre și pe chipul bunicului meu trist și îngândurat.

        – Am servit patria, spunea șeful de gară și mi-l arăta pe bunicul, făcându-mi un semn din sprâncene. Am servit patria, împreună.

        În răceala pe care o răspândeau ochii bunicului, în frigul acela, patria era fiecare licărire, fiecare mișcare de gene, fiecare speranță și din câte citisem despre acel grozav război, o și zăream pe fețele celor care plecaseră din cătunul lor, cu gând să se întoarcă teferi acasă, cum mă întorceam eu, din vacanță. Dar ce-mi păsa mie de cei doi camarazi de război; iubeam o fată în satul din care abia plecasem și ea, cred, mă iubea. Locuia pe o ulicioară, mai jos de noi, în cătun. O aveam tot timpul în minte: cu părul în vânt, cum aștepta.

        – Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor… Mare afront, domnilor, ca pentru o baniță de grâu, flăcăii noștri, pe brânci, au murit pentru țară! Ca de al fulgerului trăsnet. Am văzut toate astea. Așa de mare cutremur! Pământul s-a zvârcolit sub opinca noastră, atunci.

        Paznicul ceferist încă se mai plimba pe peron. Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se încrucișau ca la ordin. Dar nu zăream, prin ninsoare, pe geam, decât umbre pe zidurile prost tencuite. Umbre, umbre, ridicau și flăcările din godin.

        – Mă, tu ce te tot foiești de parcă ai sta pe cărbuni încinși… Era deja târziu când mi s-a adresat, direct, bunicul.

        Ce eram să-i spun? Aveam dinaintea ochilor doar imaginea ocnașului care-i spunea lui Pip, în Marile speranțe: „Ei, or fi niște ochi frumoși pe undeva, așa-i? Nu se află niște ochi frumoși pe undeva la care tu să te gândești cu drag? O, Estella, Estella!”

        – Păi, dacă te gândești la fata de la marginea satului, dinspre liziera cu salcâmi ce ascund iazul pe ceair, ia-ți gândul, băiete, nu mai locuiesc acolo. Au plecat!

        – Cum au plecat? Un om păstrează o taină mai bine decât doi. N-ai cum să știi taina mea, bunicule! M-am ridicat, gata să mă iau la harță cu bunicul. Dar m-am oprit în loc fiindcă de două ori aș fi putut jura că cineva ciocănea în geamul șefului de gară și că se auzeau, foarte clar, șoapte la ușa de la intrare care întrebau de mine și bunicul.

        M-a trezit, din vis, spre dimineață, bunicul:

        – Hai, trezește-te! S-a anunțat că o locomotivă va pleca curând să aducă și trenul nostru în gară. Cred că și visai așa de frumos! Ba chiar pomeneai numele fetei din căsuța de la marginea satului. Cea care locuia cu mama ei, singure, la iazul din râpa Viișoarei.

        – Cum adică, locuia? Cine le-a alungat de acolo?... am îngăimat.

        – Dacă aș fi crezut că fac bine, ți-aș fi scris. Au plecat de la noi din sat. Nimeni nu știe încotro. La ce ne-ar fi interesat. Dar cred că n-ar fi trebuit să afli toate astea. Uite, deja te-ai întristat!...

        În creier îmi sunau vorbele lui Pip și el tare dezamăgit de niște profețiuni: „Gândurile domnișoarei  Havisham cu privire la mine nu fuseseră decât un vis. Estella nu-mi era sortită mie”.

        Atunci, în gara pustie cu trenuri înghețate și bâjbâind pe afară, am blestemat acel război la care participasem în discuțiile celor doi camarazi. Și acea gară. O pulbere era cerul. Ca plin de funinginea cărbunilor ce nu reușeau să miște niște amărâte de trenuri.

        …Și ninsoarea care nu mai înceta!

 

[Mihaela Suciu]

Aveți un stil deosebit! Nu mai știi ce-i vis și ce-i realitate... Eiii, într-o astfel de gară, pe ger, mă gândeam: Ce bine era dacă aveam „cizmele de război”!

[Nikol MerBreM]

De câte ori vă citesc, am senzația că sunt undeva în afara timpului :)...

[Tudor Cicu]

Mihaela: Dacă ai fi fost acolo, am fi băut un ceai și am fi căscat gura la vorbele bunicului. N-am mai cunoscut, de atunci, un așa povestitor. L-am visat la un an după moartea sa. Stătea, în fund, rezemat de un gard pe ulița copilăriei. „Ce faci aici, bunicule?” l-am întrebat, mirat că-l aflu acolo. „Te așteptam. Tu ai datoria să mă porți în spate, toată viața!” M-am speriat și nu mai rețin ce a urmat. Mi-a fost teamă că are să mă ia cu el. Și, crede-mă, mai aveam multe de spus și eu după plecarea lui. 

Dar te știu, din scris, o autoare sensibilă, așa că primesc provocarea ta și în „cizmele de război”.

[Tudor Cicu]

Nikol MerBreM: te-am suspectat de un nume criptografiat după care te ascunzi și m-am reținut în comentarii. Senzația ta e aceea a unui timp trăit de mine într-un sat dobrogean cu magia și anotimpul mirific al câmpiei în care trăiesc laolaltă tătari, turci, albanezi, găgăuți și români veniți aici după împroprietărirea avută loc după război. A unui timp care mi-a marcat copilăria și mi-a însemnat destinul cu o încercare teribilă, descrisă de mine în povestirea „Mânzul” (un microroman, după unii critici). Face parte din cartea AZAPLAR. Am mai amintit de ea. Câte 5 exemplare sunt și-n biblioteca din ADJUD, Ovidius C-ța, Mangalia, Topraisar, Cobadin, Comana... la Buzău în multe biblioteci ale orașului dar și în comunele apropiate. Cu stimă! 

[Nikol MerBreM]

Domnule Cicu, m-ați suspectat corect, datorită majusculelor, criptografierea se subînțelege, dar n-am nimic de ascuns, poate doar pe mine însămi, uneori. Dan Barbilian a avut dreptul la pseudonim, eu de ce nu l-aş avea :)? Desigur nu încape comparație decât în ce privește pseudonimul şi dualitatea matematică-poezie :). Vă mulțumesc pentru că mi-ați împărtăşit din parfumul acelui timp!
Cu stimă,
Nikol

[Sofia Sincă]

...un început de poveste, poate fi.

Dar e bună și așa. Am citit cu plăcere,

Sofi

[Mihaela Suciu]

Acum, gara nu mai e pustie! Povestiți dumneavoastră și venim noi cititorii... Pot sta cu gura căscată (am exercițiu acesta când se apucă tata de povestit), dar cizmele ălea nu le mai am. :)

„Cizmele de război” au existat, erau niște cizme cowboy pentru dame (din piele de vițel, talpă groasă) de care eram tare mândră, atunci apăruse moda lor și fiindcă erau și călduroase, în mintea mea îmi spuneam: De începe războiul, acum am cizme! (Eu sunt o friguroasă.) Sper să nu prind nici un război... 

Tudor Cicu a spus :

Mihaela: Dacă ai fi fost acolo, am fi băut un ceai și am fi căscat gura la vorbele bunicului. N-am mai cunoscut, de atunci, un așa povestitor. L-am visat la un an după moartea sa. Stătea, în fund, rezemat de un gard pe ulița copilăriei. „Ce faci aici, bunicule?” l-am întrebat, mirat că-l aflu acolo. „Te așteptam. Tu ai datoria să mă porți în spate, toată viața!” M-am speriat și nu mai rețin ce a urmat. Mi-a fost teamă că are să mă ia cu el. Și, crede-mă, mai aveam multe de spus și eu după plecarea lui. 

Dar te știu, din scris, o autoare sensibilă, așa că primesc provocarea ta și în „cizmele de război”.

[Ion Lazăr da Coza]

Mână de maestru!

da Coza

[Chris]

frumos fragmentul, prima dragoste, prima suferinţă, toate acestea într-un decor siberian.

Paznicul ceferist încă se mai plimba pe afară. Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se încrucișau ca la ordin. - aş scoate al doilea afară

citit cu plăcere,

[Tudor Cicu]

Doamna Augusta: mult respect. Mulțumesc de popas și observație. La decorul siberian nu m-am gândit, deși sunt hrănit de mic cu literatura rusă. 

[Tudor Cicu]

Domnule Ion Lazăr da Coza: tot respectul meu pentru cuvintele dvs. (La Ghizunie, pesemne, m-a trimis la trăirile mele din zona mea dobrogeană.)