Condamnare ( continuare-fragment 11)

[Giurgiu Silvia]

   "Dumnezeule, s-a terminat!... Nu sunt nici vie, nici moartă. Am rămas suspendată între două dimensiuni! Sunt un mecanism complet stricat, însă cu conştiinţa încă vie, îngrozitor de vie!...Ce mi-ai făcut? M-ai jefuit chiar şi de dreptul de a muri? Cât să îţi mai plătesc? Ce vrei de la mine?" Dacă mintea ar avea voce, urletele ei ar fi năruit cetatea de dincolo de ceruri, unde Amneris nu era primită. Nici în cea din fundul pământului nu era mai binevenită. Ar fi preferat pe oricare dintre ele, numai să nu rămână în corpul acela odios, pe care îl ura cu disperare. Frică, dezgust și neputință, era tot ce mai putea simţi. "Am intrat în catatonie, de acum!" raţionă ea ca un medic ce încă, rămăsese. "Cum să îndur aşa ceva? Cât... mai ales?"
   Încercă să-şi adoarmă spiritul, căutând resemnarea, acceptarea şi tot ce mai exista prin hăul minţii sale, care să-i sedeze puţin deznădejdea. Trebuia să mai găsească resurse acolo! Durere fizică nu mai simţea, dar nu se consideră deloc norocoasă. Prefera să se întoarcă din nou la suferinţa atroce din noaptea precedentă, numai să se simtă vie. Acum era doar un spirit nefericit, ţinut prizonier într-un cadavru. Ştia, din studiile sale, dar mai ales din experienţa proprie, că fiinţa umană asimilează până la urmă orice situaţie, dar pentru asta, fiecare are nevoie de un timp anume. Ar fi dat oricât, să poată afla cât de lungă va fi şi condamnarea aceasta?
   Geana zorilor se deschidea somnoroasă peste lume, alungând hotărâtă umbrele nopţii. Controversa lor eternă, anima dimineţile cu dansul fantastic al luminii, ce îmbrăţişa pătimaş tainicele forme născute din vise. Ziua renăştea, pulsând delicat, gradual, ca zborul unei păsări uriaşe. Oraşul începu să geamă cu glasul sirenelor îndepărtate, ce îşi chemau pretendenţii la o nouă rundă de activitate. Aproape, vaietul unei ambulanţe risipi somnul chinuit al spitalului, trezind agresiv spiritele amăgite de acalmia nopţii. Ici- colo, câte un suspin se auzi timid. Efectul calmantelor începea să se piardă, eliberând durerea ce îşi lua în primire clienţii.
   În salonul în care Amneris îşi gusta drama, intrară persoane diverse, străine, indiferente. La "bună dimineaţa!" pe care una din ele găsi de cuviinţă să o spună, nu primi nici un răspuns. Cine ar fi putut să răspundă? Colega ei îi dădu un cot, ascunzându-şi un zâmbet amuzat:
 -Ţi-ai răcit gura degeaba, colega!
 -Chiar dacă nu îmi poate răspunde nimeni, ştiu că de auzit, mai pot auzi unii dintre ei! Nu cred că li se poate nega un salut!
 -Nu ştiu ce se întâmplă cu doctoriţa! remarcă nedumerită una din infirmierele ce se ocupa cu igiena bolnavilor.
 -Ce vrei să spui? interveni asistenta, apropiindu-se intrigată de patul lui Amneris.
 -Nu vedeţi că nu are nici o reacţie, şefa?
 -Doamna doctor, mă auziţi? o chemă ea. Cum nu primi nici un semn, asistenta controlă îngrijorată aparatele, dar respiraţia şi pulsul semnalau valori normale. O privi cu atenţie, îi trecu mâna prin faţa ochilor imobili, ce fixau peretele într-un mod straniu şi cum nu obţinu nici o reacţie, femeia se îndreptă grăbită către camera de gardă a doctorului. Acesta era aproape gata de acţiune, când auzi ciocănitul insistent la uşă.
 -Doar un minut, Sonia! Sosesc imediat! Se ţinu de cuvânt, căci după exact un minut, ieşi din cameră.
 -Îmi cer scuze, domnul doctor, dar trebuie să veniţi să vedeţi ceva! Tăcut şi încă buimăcit de somn, acesta o urmă, fără prea mult entuziasm.
 -Doamna doctor e într-o stare foarte neobişnuită! Sper să nu fie ceea ce cred eu! D-voastră ce părere aveţi?
   După un control amănunţit, doctorul o privi consternat, clătinând din cap.
 -Draga mea, îmi pare foarte rău! Ştiu că mă auzi şi mă înţelegi şi ştiu că eşti conştientă de ce ţi se întâmplă. Îi lua mâna inertă şi i-o strânse, profund mişcat. A căzut în catatonie! anunţă el, încercând să pară cât mai profesional. Trebuie să facem un raport amănunţit, imediat. Se îndepărtă foarte afectat, stăpânindu-şi cu greu lacrimile de sinceră şi profundă compasiune. Fuseseră o echipă grozavă în anii de lungă carieră petrecuţi în acel spital. Când Amneris primise oficial diagnosticul teribilei maladii, vestea căzuse ca un trăsnet peste toţi. O susţinuseră fiecare cum putuse şi îşi puseseră la dispoziţia ei, toată ştiinţa medicală şi toată omenia şi spiritul de colegialitate, dar erau conştienţi de ce avea să urmeze, iar ea, mai mult decât toţi. După o oră, circa, adună în jurul ei toţi specialiştii disponibili şi dezbătură îndelung situaţia. În urma acelei întruniri extraordinare, Amneris fu instalată singură într-o rezervă specială, unde primi toate îngrijirile şi atenţiile necesare, dar care puţin îi mai foloseau, de acum.
   Nimeni nu avea cum să intuiască măcar, tumultul de trăiri şi sentimente ce clocoteau sub învelişul uman, lipsit de mobilitate şi viaţă.
După o eternitate în percepţia ei alterată, sosiră la căpătâiul său cele două nefericite, strivite sub greutatea noii lovituri primite, chiar când se crezuseră eliberate. O priveau mute, fără nici o expresie, paralizate ca şi ea. Amneris asculta tăcerea grea, ce o apăsa mai tare decât neputinţa în care se zvârcolea sufletul său. Aşteptă în van o mângâiere, o manifestare afectuoasă... Nici o vibraţie nu penetra inima lor împietrită. Se priviră una pe cealaltă, apoi ochii li se adânciră într-ai ei şi rămaseră astfel, până când timpul îşi pierdu definiţia. Doar destinul îşi zăngănea lacătele ce ferecaseră trei inimi, în caverna disperării.

[Corina Militaru]

Foarte bine surprinzi trăirile personajului tău. Impresionată! :)

[Mihaela Popa]

bucuroasă de revenirea la romanul tău, las semn de admirație

[giurgiu maria]

Citesc cu mult interes și plăcere povestea ta  Silvia! Scrisă cu talent și multă sensibilitate. Admirație draga mea!