Cine a inventat frățiorii?

[Ioniţă Gabriela]

Cine a inventat frățiorii a fost o… o supă! Lungă, apoasă, cu frunze și alte chestii oribile prin ea, maronie, cu miros de nimic și cu gust tot de nimic!
Câh! A fost un câh cine a inventat frățiorii! Nu era suficient de rău pentru simplul fapt că i-a inventat, i-a făcut și mai mici!
Un frate mai mic e un fel de gogoașă pudrată, pe care toată lumea o îndrăgește. Toți sunt atrași de ea. De parcă ar avea magnet, o gogoașă cu magnet! Iar când gogoașa scâncește, puterile magnetului cresc, atrăgând toți adulții: mama, tata, bunica, bunelul.
Gândurile acestea, Jorj nu poate spune de când le are sau de unde i-au venit. Pur și simplu i s-au înșurubat în creier și hălăduiesc în voie prin mințișoara lui de cinci anișori.
– Buni, cine a inventat frățiorii?
– Frățiorii? O, da, i-a inventat cineva, dar de ce întrebi de frățiori? Tu ai doar unul.
Bunica mai cade și ea uneori în plasa magnetului, lăsându-se ademenită de smiorcăielile gogoașei, dar acum sunt doar ei doi, singuri-singurei acasă și pot discuta despre orice. Nu același lucru se poate face atunci când Ty, mezinul și plângăciosul familiei, este prezent. Lipicios, ca o omidă cleioasă, se ține scai după Jorj, imitându-i aproape orice acțiune. Cântă Jorj, se lălăie și Ty, tușește Jorj, tușește și gogoașa, vorbește Jorj, bolborosește și el, nu știe ce spune, dar dă din guriță atât cât să-l exaspereze pe cel ce în urmă cu doar trei ani deținea supremația în familia Kelly.
O ușoară ridicare din umerii pirpirii constituie răspunsul la întrebarea bunicii.
– Țânțarii. Țânțarii au inventat frățiorii. Buni nu ia niciodată întrebările băiatului în derâdere, explicațiile fiindu-i susținute cu seriozitate, cu aceeași seriozitate cu care acum mânuiește aluatul. Fac colăcei. Bunica împletește coronița în trei, nepoțelul doar într-una. Colăceii bunei sunt frați drepți, identici la formă și dimensiune, ai băiatului par vitregi: cel mare este țanțoș, un guguloi străbătut în mijloc de o găurică, mezinul seamănă cu o caracatiță cu patru membre strâmbe, lunguiețe și slabe.
– Cum adică țânțarii? Ei sunt mititei! spune copilul contrariat.
– Și cei mititei pot face lucruri mari! Țânțărel, un prinț cu puteri magice din regatul țânțarilor - își începe bunica povestioara - s-a împrietenit cu o fetiță. Oare ce să punem pe colăcei, mac sau susan?
După o dezbatere scurtă, toți colăceii au fost presărați cu semințe de mac. Gătiți ca de sărbătoare, guguloiul și caracatița și-au ocupat locul de cinste într-un colț al tăvii, iar tava și-a ocupat locul de cinste în cuptor.
– S-a împrietenit cu o fetiță…, își întipărește copilul povestea în minte.
– Pe fetiță o chema Ana. Ana stătea mereu singură pentru că părinții săi erau la serviciu, așa cum sunt și ai tăi. Zi după zi devenea din ce în ce mai tristă. ,,Ce fericit ești tu, Țânțărel, că ai atât de mulți frățiori!”, i-a spus fata.
Țânțărel se topea de dragul ei și ar fi vrut să o vadă bucuroasă, dar nimic nu o înveselea: nici casa mare în care locuia, nici sutele de jucării pe care le avea, pe unele nici măcar nu le despachetase, așa erau de multe.
Pentru că se apropia ziua Anei, Țânțărel s-a sfătuit cu frații săi ce cadou să-i facă. Ideile lor au fost dintre cele mai năstrușnice: să-i dăruiască o pereche de aripioare de țânțar, să-i facă cunoștință cu gemenele unicorn din cartea ,,Împărăția șoriceilor-străjeri”, să-i pregătească un tort delicios din cel mai bun nectar, să o primească în corul țânțăreilor - acolo nu ajunge oricine, e nevoie de ureche muzicală și foarte mult talent - , să-i zugrăvească dormitorul sau să o ducă în zbor pe Insula Șerpilor. Un măcăleandru albastru, ce se odihnea după un zbor îndelungat, le-a auzit sugestiile și a îndrăznit și el una : ,,O surioară. Îi puteți dărui o surioară. Sau mai multe…”
– Ce este măcă albastru?
– Măcă este un mă-că-lean-dru, iar măcăleandrul este o pasăre cât pumnul tău de mare, silabisește bunica cuvântul ca să-l prindă copilul mai ușor.
– Și este albastră?
– Da, măcăleandrul albastru este albastru.
– I-ar plăcea lui Ty un măcăleandru, nu? O să-i zic lui tati să-i ia unul.
Momentul de liniște ce s-a așternut a îndemnat-o pe bunică să continue povestea:
– Spusele măcăleandrului călător au pus pe jar tot regatul țânțăresc. S-au căutat rețete străvechi, s-au inventat altele noi, au combinat poțiuni fermecate, iar Țânțărel și-a folosit toată magia pentru ca darul să-i alunge fetiței supărarea pe veci.
– A fost bucuroasă fetița Ana?
– Ooo, a fost foarte bucuroasă fetița! Inventa mereu jocuri și surprize nenumărate pentru surioarele ei mai mici.
Un miros plăcut de pâine coaptă se insinuează în poveste. Buna scoate cu grijă tava din cuptor. Unge colăceii, guguloiul și caracatița cu apă și zahăr, apoi îi acoperă cu un ștergar alb.
– Îi lăsăm să se răcorească…
Clip! Clip! Ochișorii mari, ca două bombonele de ciocolată, o privesc întrebător.
– Sunt fierbinți, pui! Nu-i bine să-i mâncăm așa! sare buna cu explicațiile.
– Da, nu-i bine. Țânțărel a inventat surioarele, nu frățiorii! Acum trebuie să-mi spui altă poveste. Una de băieți, nu de fete!

[Mihai Katin]

regret ca am ajuns prea târziu pe aceasta secțiune  a prozei

am citit cu o  mare curiozitate  aceasta poveste,este sa zic  asa în trendul actual  al  poveștilor   pentru copii,un stil  clar și  vioi,personaje  imaginate cu  acea ingenuitate necesara unei povesti  care spusa  cu talentul necesar are inevitabil priza  la publicul căruia ii este destinata...

toată prețuirea  pentru cei ce  scriu pentru  cei care încă  au acea puritate  umana atât de efemera...

[Ioniţă Gabriela]

Dl Mihai Katin, multumesc pt popas si ganduri bune!

[Vasilisia Lazăr]

Gabriela, proza ta este o bijuterie literară construită din inocență, imaginație și observație psihologică fină asupra universului copilăriei. Textul surprinde cu multă delicatețe drama mică, dar reală, a copilului care își pierde „tronul” odată cu apariția unui frate mai mic – o gelozie exprimată prin comparații savuroase („gogoașa cu magnet”) și prin logica absurd-fermecătoare specifică vârstei.

Farmecul povestirii stă în dialogul dintre generații: bunica devine mediatorul sensibil al lumii copilului, transformând frustrarea lui Jorj într-o poveste magică despre prietenie, daruri și solidaritate, în care imaginația repară ceea ce realitatea tulbură. Povestea din poveste – cu Țânțărel și regatul țânțarilor – funcționează ca o pedagogie blândă a iubirii fraterne.

Finalul este deosebit de reușit: copilul acceptă parțial explicația, dar rămâne fidel propriei logici ludice, cerând „o poveste de băieți”. Astfel, textul păstrează autenticitatea copilăriei, unde întrebările nu se termină niciodată, iar literatura devine spațiul unde conflictele mici ale inimii se pot transforma în joc și lumină.

Este o proză caldă, plină de umor și tandrețe, care reușește să redea cu autenticitate fragilitatea și frumusețea gândirii copilului. Reverență, draga mea! Textul acesta m-a uns, efectiv, pe suflet!

[Dulmin Aurel]

  Mda! Mișto! O plăcere să te citesc. Ai toată admirația mea. Nu sunt genul de om care să aducă o critică, indiferent de natura ei, unei scrieri ce chiar îmi place. În acel „mișto” intră toată bucuria și plăcerea de a te citi.

[Ioniţă Gabriela]

Multumesc, Lisia! Esti atat de generoasa cu mine! Jorj e nepotelul meu, micul meu irlandez, o cumintenie la categoria lui de varsta. E gelooos! Nu.i place nici cu frate.su, dar nici fara el! Multumesc pt cuvintele frumoase!
Vasilisia Lazăr a spus :

Gabriela, proza ta este o bijuterie literară construită din inocență, imaginație și observație psihologică fină asupra universului copilăriei. Textul surprinde cu multă delicatețe drama mică, dar reală, a copilului care își pierde „tronul” odată cu apariția unui frate mai mic – o gelozie exprimată prin comparații savuroase („gogoașa cu magnet”) și prin logica absurd-fermecătoare specifică vârstei.

Farmecul povestirii stă în dialogul dintre generații: bunica devine mediatorul sensibil al lumii copilului, transformând frustrarea lui Jorj într-o poveste magică despre prietenie, daruri și solidaritate, în care imaginația repară ceea ce realitatea tulbură. Povestea din poveste – cu Țânțărel și regatul țânțarilor – funcționează ca o pedagogie blândă a iubirii fraterne.

Finalul este deosebit de reușit: copilul acceptă parțial explicația, dar rămâne fidel propriei logici ludice, cerând „o poveste de băieți”. Astfel, textul păstrează autenticitatea copilăriei, unde întrebările nu se termină niciodată, iar literatura devine spațiul unde conflictele mici ale inimii se pot transforma în joc și lumină.

Este o proză caldă, plină de umor și tandrețe, care reușește să redea cu autenticitate fragilitatea și frumusețea gândirii copilului. Reverență, draga mea! Textul acesta m-a uns, efectiv, pe suflet!

[Ioniţă Gabriela]

și bucuria mea intră în acel ,,mișto,, ! Va mulțumesc de popas și semnul lăsat!

Dulmin Aurel a spus :

  Mda! Mișto! O plăcere să te citesc. Ai toată admirația mea. Nu sunt genul de om care să aducă o critică, indiferent de natura ei, unei scrieri ce chiar îmi place. În acel „mișto” intră toată bucuria și plăcerea de a te citi.

[Chris]

:) foarte inventiva bunica, iar finalul este neasteptat :) remarc naturaletea scrierii, explicatiile sunt savuroase, partea cu magnetul mi-a placut foarte mult. sa inteleg ca va fi o carte cu povestiri pentru copii...

[Ioniţă Gabriela]

Multumesc de vizita, Chris! Da, face parte dintr.un sir de povestiri pt copii

Chris a spus :

:) foarte inventiva bunica, iar finalul este neasteptat :) remarc naturaletea scrierii, explicatiile sunt savuroase, partea cu magnetul mi-a placut foarte mult. sa inteleg ca va fi o carte cu povestiri pentru copii...

[Ada Nemescu]

Delicioasă poveste. am zâmbit, am lăcrimat, s-a bucurat copilul din mine, dar mai ales bunica ce  sunt...mmmnn, ce poftă de colaci calzi... aDa, cu drag

[Ioniţă Gabriela]

Multumesc, bunica Ada!( bine ai venit in clubul bunicutelor!)