Dileme 16

[Giurgiu Silvia]

      Toată săptămâna Lea străbătu Bucureştiul în lung şi-n lat, observând, gustând, mirosind şi îşi umplu sufletul cu tot ce însemna "acasă". Cu lumea pe care o lăsase în urmă, nu dorea, încă, nici un contact. Telefonul rămăsese închis în tot acel timp şi nici nu-şi amintise de el până în acel moment. Era sâmbătă şi alesese un alt restaurant unde să ia masa de prânz, aşa cum făcuse în fiecare zi. În vreme ce se ocupa cu nesaţ de farfuria aburindă ce-i fusese adusă de ospătarul amabil şi curios care nu o slăbise din priviri de când intrase în local, atenţia îi fu atrasă de un cuplu ciudat ce aştepta să fie condus către masa ce le fusese rezervată. Nu ar fi fost interesată dacă nu ar fi auzit replicile şoptite pe care şi le adresau încercând să se ascundă în spatele ficusului uriaş ce străjuia intrarea.
       -Dumnezeule, figura aceea îmi este cunoscută! exclamă femeia acoperindu-şi gura pentru a nu fi auzită. Nu poate fi ea! Oh,nu!
       -Dani, ce ai? întreba bărbatul îngrijorat în timp ce ea îl trase cu un gest repezit la adăpostul oferit de copăcelul generos.
     Lea, ce stătea la numai doi-trei metri de ei, îşi ridică privirea involuntar şi rămase cu furculiţa suspendată în aer tresărind puternic. Deodată, stihiile timpului se treziră din amorţirea minţii şi zburară libere în lumina speriată a zilei. Privirile celor două femei se contopiră într-o ciocnire meteorică, din care părticele fierbinţi şi însângerate cădeau cu ţipete ascuţite peste soartă şi timp. Spaţiul există doar pentru ele, înghiţind complet totul în jur. Clipele se târau ca nişte şerpi cu capete de Hidră, lăsând dâre de sânge în inimile terorizate. Spaima şi furia se luară la trântă în haosul de emoţii şi sentimente iar tăcerea răsună cu ecouri lugubre în sufletele mutilate.
        -Ce se întâmplă aici? repetă bărbatul de cine ştie câtă vreme. Iubito, eşti palidă ca moartea! Cine e femeia aceea? Dana, vorbeşte!
      Întoarsă din transă, tânăra îşi trecu palma peste ochii pe care nu izbutea să şi-i smulgă din capcana acelei priviri de foc şi căutând orbeşte mâna partenerului său, începu să-l tragă inconştient şi inutil către ieşire, dar picioarele nu o ajutară prea mult.
       -Paul, trebuie să plecăm de aici! Imediat!
       -Sigur, dragă!
     O cuprinse protector de după umeri şi o sprijini ca pe o covalescenta abia ieşită dintr-o lungă suferinţă. Dana simţea doi ochi teribili ce-i sfredeleau creierul şi fiinţa întreagă, asemeni unui burghiu de foc, dar nu se întoarse. Precum fuga unei fiare hăituite ce fuge din calea prădătorului, se îndepărta şi ea acum hăituită de vină şi ruşine. Trădarea era o povară cumplită şi ea o ascunsese în caverna vremii unde credea că va rămâne pe veci, dar acum scăpase din lanţurile conştiinţei şi pârjolea neîndurătoare iluziile şi visele pe care cu trudă le construise pe ruinele prieteniei.
      Îşi blestemă laşitatea. Ar fi vrut să găsească puterea să vorbească, să se justifice, să ceară iertare, să se lase pedepsită dar josnicia caracterului său învinse şi de data asta. Lacrimi otrăvite îi ardeau obrajii şi sufletul, iar ruşinea trădării o strivea nemiloasă. Sprijinită de braţul viguros al soţului perplex, se lasă dusă acasă, ingirijita, consolată ca o fetiţă bolnavă şi nu ştiu cum să răspundă la toate acele întrebări ce se îngrămădeau nerăbdătoare la uşa minţii ei, pe care se temea să le-o deschidă.     Adevărul strigă după ajutor, iarăşi. Demult nu-i mai auzise revendicările şi sperase că tăcuse pentru totdeauna. Ştia că trebuia să-l scoată din tenebrele timpului şi să-i redea libertatea. Nu mai putea îndura conştiinţa aceea odioasă care îi devenise temnicer. Chiar dacă risca să piardă tot, avea să vorbească. Lea trăia!... Asta era o mare uşurare pentru Diana, dar şi o mare catastrofă. Resemnată îşi acceptă viitorul aşa cum avea să fie şi decise  să îşi spună povestea soţului său care avea dreptul să ştie cine este ea.
       Încremenirea ce pusese stăpânire pe Lea, fu întreruptă delicat de tânărul ospătar ce îi strânse umărul cu blândeţe.
        -Vă simţi bine, doamnă? Pot să vă ajut? Arătaţi de parcă aţi văzut o fantomă!
        -Da, sunt bine, mulţumesc! spuse Lea stins, revenind totuşi la realitate. Îmi puteţi aduce nota de plată, vă rog?!
        -Sigur nu doriţi să vă aduc altceva? Nici nu v-aţi atins de mâncare! Dacă nu v-a plăcut, pot să vă aduc altceva în acelaşi preţ. Voi justifica la bucătărie că aţi descoperit o muscă sau un fir de păr în farfurie!
       -Nu, mulţumesc, sunteţi într-adevăr amabil dar mi-a trecut foamea! spuse Lea zâmbind amuzată de ingeniozitatea lui. Tânărul se înclină cu părere de rău şi îşi recită repertoriul profesional fără nici un entuziasm. "E momentul să mă duc acasă! decise ea trezită de acea întâlnire copleşitoare. Gata cu fâţâiala fără rost! Trebuie să aflu ce s-a întâmplat pe aici în ultimul deceniu şi să deschid odată mormântul în care m-am îngropat de vie.

[Sofia Sincă]

Textul bine scris, chiar impecabil. Însă doar atât pot spune. Despre acțiune, nimic, deoarece este desprins din ceva și dacă nu poți face nici o legătură... mare importanță nu are pentru cititor. Un text de o asemenea întindere nu poate capta nici curiozitate, nici impresie prea multă.

Pot spune doar, am citit cu plăcere.

Sofy

[Giurgiu Silvia]

Regret, insa pentru a putea trezi oarecare interes, ar trebui urmarit tot firul povestii. Poate se va intampla asta daca va deveni un roman adevarat, ceea ceea ce se vrea de fapt, sa fie. Cu stima, Silvia!

[giurgiu maria]

Îmi  amintesc primul episod al poveștii tale, când Lea a fost abandonată de amica ei trădătoare în ,,Cușca cu Fiare" și acum am devenit curioasă să  descopăr urmările.  Frumos textul și povestea devine incitantă. Admirație pentru felul cu scrii și dacă episoadele ar fi mai extinse s-ar citi cu aceeași plăcere că stilul tău incită cititorul.