La umbra Vezuviului (roman, fragment X)

[Ion Lazăr da Coza]

 

     Ştiindu-se că oraşele italice, dar şi cele din provincii, căutau să imite şi uneori chiar să depăşească Roma în lux şi extravaganţă, Caecilius Antonius s-a întrecut pe sine, a întrecut până şi Cetatea Eternă în cea de-a şasea noapte. Mâncărurile care au făcut furori în serile trecute, dar şi altele noi, aduse din cele mai îndepărtate posesiuni imperiale precum labe grase de urs, trompe de elefanţi cruzi, limbi şi creier de ciocârlii, copane şi inimi de struţ, dar şi vintre îngheţate de reni au defilat prin faţa musafirilor, aleşi de data aceasta pe sprânceană. Vinul, berea egipteană, miedul şi nectarul curgeau în valuri. Muzicanţi şi instrumentişti, aezi şi poeţi, recitatori şi actori din Elada şi din inima Imperiului, cei mai renumiţi dintre ei, dădeau recitaluri care le-ar fi încântat până şi pe cele nouă muze. Gladiatori vestiţi, atât de populari încât aproape că erau divinizaţi de întreaga urbe, şi-au arătat pe tot parcursul seratei măiestria în mânuirea armelor, transformându-şi trupurile în cele mai perfecţionate maşini de ucis…

     Pentru a reda cât mai exact aspectele vieţii din provincia rebelă Iudeea şi pentru a pune poate în antiteză cele două modele de trai, în cea de-a şaptea zi, Caecilius Antonius a rânduit la masă doar mâncare cu specific iudaic. Miel cu azimă şi ierburi amare. Pastă de năut fiert. Friptură de oaie şi capră, dar numai partea din faţă a acestora. Găluşte din piept de pui, fierte în vin dulce. Tocană din carne de vită cu fasole, năut, orz şi mirodenii. Peşte umplut – doar din cel cu solzi – şi cap de peşte bine clocotit. Clătite rulate cu brânză îndulcită, amestecată cu gălbenuş proaspăt. Prăjituri făcute cu făină, stafide, nucă şi miere de bondari. Salată verde amestecată cu migdale şi smochine în sos de lămâie. Vinul nu avea cum să lipsească, deşi nu toţi evreii beau vin.

     Muzica şi dansul au întreţinut vie noaptea. Trasul la ţintă cu praştia şi aruncatul mandibulei de măgar la ţăruş au constituit jocurile tinerilor pe tot parcursul serii. Seniorii, în grupuri mai mari ori mai mici, conversau afabil sau mai exuberant... Ca niciodată, în cursul discuţiei ce părea amiabilă, din mijlocul celui mai select grup, vocea lui Caecilius Antonius păru dintr-odată de necontrazis:

     – E un impostor! Cu cât repeţi şi te foloseşti mai des de o minciună, cu atât o şlefuieşti, o rotunjeşti, eliminându-i punctele slabe, până când ajungi să crezi tu însuţi în ea. Ştiţi bine cu toţii că la sânul Romei, în panteonul ei, au încăput toate divinităţile barbare care ne-au înălţat spiritual şi care ne-au ajutat să civilizăm popoarele ale căror idoli erau. Cât despre natura celestă a acestui zeu, aşa cum pretind acei prozeliţi ce-şi zic creştini, ei au pus în scenă – doar că vor ca scena să fie lumea clădită de noi şi nu un amfiteatru oarecare – o dramă apocrifă, cu tablouri copiate şi parodiate din legendele şi miturile lumii. Astfel, afirmaţia că Mesia lor s-ar fi născut dintr-o fecioară vizitată de un nu-ştiu-ce duh sfânt aminteşte de legendele cu Danae, cu Augia, cu Melanippe şi cu Antiope. Adorarea unui captiv supus supliciului îşi are prototipul în cultul consacrat de geţi lui Zalmoxis… sau de venerarea lui Mopsos de către cilicieni. Episodul învierii, atât de drag lor, te duce cu gândul la legenda lui Aristeu din Proconesia care, după cum scrie Pindar şi Hesiod, a fost răpit de moarte de sub nasul oamenilor, apoi s-a arătat în diverse locuri din imensitatea lumii. Şi iarăşi zic despre Zalmoxis al geţilor – pe aceştia ar trebui să-i aducem sub scutul nostru ca să ne întregim neamul, dar şi fiindcă au mult aur, însă cine să mă asculte?! Cine să ducă mai departe planul veneratului Gaius Julius Caezar de a-i cuceri?... O să ajungem să le plătim tribut, noi, faima lumii!... Dar asta-i altă discuție... –, şi după cum spuneam, Zalmoxis a coborât în peşteră iar peste un timp şi-a făcut apariţia mai tânăr şi mai înţelept… dacă putem spune că un zeu e mai înţelept astăzi decât a fost ieri.

     – Venerabile Caecilius Antonius Rincianus şi voi respectabili convivi, sper că nu vă imaginaţi că aş aduce ofrande acestui nou zeu…

     – Nu e zeu. E cel mult un actor sublim! ripostă ferm, coborându-şi totuşi tonul, Caecilius Antonius.

     – Mă rog... Mă rog… făcu o concesie de dragul conversaţiei marele şi respectatul patrician Lucius Scapula. Dacă sunt atât de neînsemnaţi, el şi adepţii lui, de ce ne dau atâtea dureri de cap?

     – Dureri de cap? Hm!... Ca să înţelegem mai bine împrejurările în care a apărut acest Mesia, trebuie să răsfoim puţină istorie. În anul de graţie şapte sute cincizeci şi nouă de la întemeierea falnicei noastre Cetăţi Eterne, Roma, Octavian Augustus – venerat să-i fie în veci numele! – încorporează Iudeea în Imperiu, ţinându-i totuşi pe irodieni la conducere ca pe un paravan pentru a menaja sentimentele evreilor. Naţionalismul acestora este periculos tocmai pentru că suntem prea îngăduitori. Noi vrem să le aducem beneficiile civilizaţiei, să le păzim graniţele de invazia ori de incursiunile barbarilor şi ei cu ce ne răsplătesc? Revolte şi iar revolte!… Un element de bază al iudaismului lor îngust este ideea venirii unui salvator, a unui Mesia, care să elibereze poporul evreu de sub protecţia Caesarului, de aceea, aproape zilnic, se găseşte câte un nesăbuit, care se dă drept Izbăvitor, ce declară nedorită prezenţa noastră pe teritoriul lor, ce îndeamnă la neplata impozitelor, sfârşind nefericitul ca martir. Din primul moment când am ajuns acolo ca general, i-am recomandat iubitului nostru guvernator al Iudeii, nu doar să pună acvila romană pe porţile templului din Ierusalim, ci să distrugă acel templu, ca mai apoi să dea cu plugul şi să semene ovăz pentru cai, fiindcă zeii lor nu le-au arătat şi nu le arată nici astăzi calea cea bună.

     – Şi de ce nu-ţi ascultă sfatul, venerabile Caecilius Antonius Rincianus? întrebă Lucius Scapula, doar ca să arate cât îl preţuieşte pe amfitrion.

     – Răspunsul pare mai dificil şi tare mi-e teamă că o parte dintre voi o să-i dea dreptate reprezentantului prealuminatului nostru împărat în Iudeea. În ce mă priveşte – Oh, bătrâne Cato! – acel templu e Cartagina mea. Şi mă rog geniilor acestei case onorabile, zic eu, să nu mă cheme la ei până când calul meu nu va paşte borceag printre acele ruine. Pentru a vedea că nu e greu să iei o hotărâre, îngăduiţi-mi să expun pe scurt situaţia de acolo. Societatea iudaică e divizată în mai multe grupări. Prima ar fi cea a saducheilor. Aceştia reprezintă bogata şi influenta aristocraţie preoţească şi colaborează cu noi. Vrea lux, îi dăm lux! A doua grupare e cea alcătuită din farisei. Aceştia se consideră a fi adevăraţii interpreţi ai legii lui Moise deşi, în realitate, sunt robiţi fastului şi desfrâului ca şi saducheii. Mai e o sectă – esenienii – care, refuzând beneficiile civilizaţiei, preferă să trăiască în comunităţi monahale izolate. Însă peste toţi se ridică zeloţii. Aceştia sunt adepţii rezistenţei armate, violente, contra noastră. Or, de dragul saducheilor şi al fariseilor, nu cred că merită să avem spini pe oriunde trece fascia romană. Cum spuneam, zilnic apare câte un învăţat într-ale legii şi, îndrăzneţ ca Moise, mi se declară Izbăvitor.

     – Totuşi de ce acest ultim Mesia are atâţia adepţi?

     – Care ultimul!? Chiar nu vreţi să înţelegeţi că asemenea lui sunt cu zecile?! În garnizoană, printre soldaţi, este o butadă. Săptămânal răsare câte un uns al poporului evreu, iar armata romană crucifică zilnic câte doi sau trei. Tocmai înainte de a pleca înspre casă, eu am trimis doi astfel de izbăvitori la crucificare. Că acesta are mai mulţi discipoli şi apărători se datorează faptului că apariţia sa a fost mai bine gândită. În primul rând au pus naşterea sub semnul miracolului – legendele de care tocmai am pomenit – apoi au mai spus că, prunc la sân fiind, s-a bucurat de protecţia a trei împăraţi veniţi dinspre soare-răsare. Dacă cei trei au văzut în el scânteia divină, de ce nu au îmbrăţişat sau de ce nu îmbrăţişează acum această erezie nouă? Tot în această ordine de idei, şi-a pregătit reprezentaţia înainte de a începe să propovăduiască. Ca tâmplar, a colindat ţinutul şi a aflat ce aşteaptă conaţionalii de la un lider. În acelaşi timp, el le-a sugerat cam ce ar dori un conducător de la ei. Mai pe urmă l-a trimis pe vărul său în deşertul Iudeii să vestească apariţia Unsului. Botezul în apa Iordanului i-a spălat cel mult de praf şi de căpuşe, dar nu şi de păcate. Pe unde urma să umble, pentru a alimenta nevoia de vrăjitorii şi superstiţii a celor mulţi şi naivi, traseul a fost presărat în secret, de către cei mai apropiaţi adepţi, cu falşi orbi, surzi, ologi, leproşi pe care, chipurile, îi vindeca. Dacă era într-adevăr cine susţinea, de ce nu a vindecat lepra de pe tot pământul şi nu doar o mână de leproşi? Stârpind boala în sine, ar fi fost cu adevărat deasupra tuturor zeilor ştiuţi şi neştiuţi de noi, iar eu i-aş fi fost primul adept!

     – Mă rog frumos ţie, Caecilius Antonius Rincianus, de ce a fost lăsat atâta timp să îndoctrineze poporul?

     – Era inofensiv… sau aproape inofensiv. Şi dacă nu s-ar fi apropiat de Ierusalim, fruntaşii iudeilor nu ne-ar fi cerut să-l eliminăm, iar acest Mesia ar fi profeţit şi acum, alături de discipolii săi, despre apropiatul sfârşit al lumii, despre o victorie pământească apocaliptică a zeului lor, a împărăţiei acestuia. Noi îl îngăduiam pentru că nu îndemna la neplata impozitelor şi a taxelor. Cerea să nu fie scoasă din teacă sabia, îndemnând totuşi la o rezistenţă pasivă. Crezul lui provine cumva de la Heraclit, de la stoici, de la evreii vechi, de la misteriile lui Mithra, de la miturile egiptene ale unor Typhon şi Osiris. De aceea putem să ne gândim la el ca la un gânditor, un filosof, un moralist, un reformator, un vizionar, un idealist ce visa la o transformare socială…

     – Cu învierea din morţi, cum e?        

     Amfitrionul zâmbi şi privi amuzat spre cei ce se arătau prea interesaţi de acest subiect. Făcând un gest prin care cerea puţină răbdare de la convivi, îl chemă pe Hermus şi îi şopti ceva la ureche. Acesta plecă arătând, prin mimică, faptul că ştie ce are de făcut.

     – Dragii mei, reluă Caecilius Antonius discursul, nu a existat nicio înviere pentru că nu a fost nicio moarte! După cum ştiţi, noi, pe tâlhari şi pe răzvrătiţi, îi crucificăm şi le lăsăm hoiturile la corbi, ca să fie sfârtecate zile întregi, pentru a intimida eventualii… doritori. Or trupul acestui neînsemnat instigator a fost coborât de pe cruce la trei-patru ceasuri după răstignire. De ce aşa de repede? Rudele i-au răscumpărat corpul ce părea fără viaţă de la centurionii noştri, centurioni care umblă mereu să-şi rotunjească veniturile, ori să facă rost de alţi bani, pe lângă soldă, pe care să-i joace la zaruri… Că nu se moare atât de iute printr-o crucificare o ştiţi şi voi, dar o să v-o demonstrez în astă-seară.

     – Prin urmare, nici înălţarea la Empireu, pe aripile norilor, nu a existat.

     – Aici povestea devine sublimă spre ridicol. Văzând că răstignirea doare şi că armata imperială nu glumeşte cu instigatorii, fie ei mari sau mici, autoproclamatul rege al iudeilor şi-a luat rămas-bun de la acoliţii săi, în vârful unui deal prăfos, invocând înălţarea sa la cer, conform nu-ştiu-cărui proroc al lor – lucru însuşit şi trâmbiţat de către discipoli ca fiind adevărat – dar se pare că impostorul stă şi acum ascuns printre esenieni, sau prin vreun cătun uitat de zei… Oricum, agenţii noştri scormonesc aceste sate izolate… Simţind cumva că predicile sale au prins la plebs, şi cum o astfel de populaţie nu e doar în Iudeea, ci prin tot Imperiul, le-a zis celor doisprezece adepţi, cărora probabil le-a promis tronul celor douăsprezece triburi evreieşti, să facă din mesajul său, cel de sosire a unui salvator al evreilor, unul universal, mai presus de diviziunile naţionale, sociale sau religioase, spre a induce în popoare ideea de eliberare şi a stârni cât mai multe răzmeriţe în marile oraşe, sperând în felul acesta ca legiunile noastre să fie retrase de la fruntarii. De le va reuşi manevra, acest Mesia are să-şi facă reapariţia şi să se proclame iarăşi rege în ţara lui, pentru ca apoi să distrugă civilizaţia înfiripată de noi, silindu-i pe supuşi să se întoarcă la corturile din piele de măgar, iar în locul panteonului va căuta să-l impună pe acel unic zeu, căruia îi zice tată, şi care nu le va aduce bunăstare aici, pe pământ, ci la el, în Empireu.

     – Iar ca acest rege s-or găsi în toate provinciile câte un ingrat! interveni Lucius Scapula.

     – Foarte corectă e observaţia ta, drag prieten! se arătă concesiv Caecilius Antonius, zâmbind scurt.

     – Deci aceşti creştini sălbatici nu caută doar să mai aducă un zeu în panteon?... rosti, împleticindu-şi limba, unul dintre preoţii altarelor din oraş.

     – Religia aceasta… de fapt e un modus vivendi, promovează stoicismul, cu promisiunea nemuririi sufletului şi o viaţă de dincolo, plină de satisfacţii, aşa cum spuneam.

     – Adică să renunţ la asta?! zise Lucius Scapula, ridicându-se şi golind o cupă cu vin. Şi la asta să renunţ?! mai întrebă, ducând mâna între picioare şi scuturându-şi impetuos comoara.

     Hohotele de râs şi aplauzele au fost preluate de toţi invitaţii, chiar dacă cei mai mulţi nu ştiau despre ce se discutase în preajma amfitrionului.

     – Dar oare ştim totul despre acest Mesia? întrebă Lepidus Clodius din grupul său de tineri.

     Caecilius Antonius îşi miji ochii. Nu credea că acest juisor ar fi atent la altceva decât la vinul şi frivolităţile din jurul său.

     – Despre el ştim totul!... Despre oameni ştim foarte puţine, în pofida învăţaţilor şi-a istoriei! Şi chiar dacă am cunoaşte astăzi totul, după cât îi cunosc pe iudei, căci ei sunt sâmburele răului în ce priveşte liniştea Imperiului, aceştia vor veni mâine cu alte şi alte povestioare şi pilde miraculoase întru adeverirea mitului lor… Asta mă face să nu renunţ la ideea de a fi distrus templul din Ierusalim şi de a ţine cât mai departe prozeliţii acelui perfid instigator, oricât de inofensivă pare propaganda lor. Însuşi împăratul a fost informat de mine personal despre situaţia din provincie! mărturisi Caecilius Antonius, cercetând ce impresie a făcut asupra auditoriului, dar mai ales asupra prefectului, această ultimă informaţie. Mulţumit în sinea lui, continuă: După cum v-am promis, vă ofer o crucificare! Urmează să constataţi cu proprii ochi dacă răstignitul moare după trei-patru ceasuri… Dacă nu moare, îl eliberez eu, iar dacă moare, îl eliberează eliberatorul lui.

     Încântat că i-a reuşit calamburul, Caecilius Antonius făcu un gest discret prin care sugera să fie urmat spre locul unde, cu câteva seri în urmă, fusese castrul şi arena în care s-au dat luptele cu taurii. Nimic nu mai amintea de acele spectacole. Iarba arsă şi arbuştii ornamentali cu frunzele dogorite au fost înlocuiţi ca prin farmec. Acum, în acea zonă, trona un stâlp de crucificare, înalt de vreo nouă-zece picioare, frumos prizmuit. La baza lui, aştepta bârna orizontală a crucii – patibulum –, lungă de şapte-opt picioare, cu faţetele late cam de două palme. În mijloc, bârna era prevăzută o fantă dreptunghiulară prin care avea să intre pâşul din vârful stâlpului. Încet-încet, aristocraţii au făcut un semicerc larg în faţa obiectului de supliciu. Fireşte că toţi au văzut zeci de crucificări şi sute de crucificaţi, însă nu-şi puteau permite să piardă o răstignire spectaculoasă, aşa cum promitea să fie acesta. Puţin mai la o parte, alături de o mână de sclavi cu statură de gealaţi, servil, Hermus pândea un semn de mulţumire din partea lui Caecilius Antonius pentru iuţeala cu care a fost îndeplinită această sarcină ce nu fusese prevăzută în program, dar mai ales aştepta să primească semnalul de a continua. Stăpânul casei îi răpi această plăcere. Cu privirea rece căută în jur. Bilubus asista la spectacol dintr-un colţ de unde avea şi posibilitatea de a supraveghea poarta larg deschisă, ca prima lui îndatorire. Totuşi, când observă că ochii lui Caecilius Antonius au poposit pe el preţ de câteva clipe, sângele i-a îngheţat în vene. Un potop de întrebări îi împietrea fiinţa într-un monolit uriaș.

     – Ca să nu-i ofensăm pe creştini, n-o să crucificăm o stârpitură de om… Vi-l ofer pe Bilubus, paznicul domeniului meu, temut de lotri pe o rază de două poşte!

     Asistenţa începu să aplaude frenetic. Bilubus ştia că despre el este vorba, însă nu avea puterea să conştientizeze gravitatea situaţiei.

     – Dar, stăpâne, te-am slujit cu credinţă! se apără el, într-un târziu, cu puterea unui tunet din plină vară.

     – Îţi mulţumesc pentru aceasta! rosti calm Caecilius Antonius.

     – Am bani de răscumpărare, stăpâne! urlă Bilubus.

     Banii chiar că erau ultimul motiv pentru care Caecilius Antonius s-ar fi răzgândit. Zâmbind, făcu un semn către Hermus. Intendentul, la rândul său, îi îndemnă pe gealaţii din preajmă să-l prindă pe Bilubus. Acesta scoase cuţitul de la brâu şi, cu ochii injectaţi de furie, îi scrută pe atacatori – nişte jivine tinere şi neexperimentate, pentru care singurul atu era superioritatea numerică. La rândul lor, gealaţii ştiau ce poate face sica lui Bilubus, de aceea, o parte dintre ei s-au înarmat cu sculele şi uneltele pe care le-au folosit la ridicarea crucii. Bilubus renunţă la atitudinea războinică. Îşi prinse cuţitul de vârful lamei şi, cu o mişcare fulgerătoare, îl aruncă spre Caecilius Antonius, reuşind să-l înfigă până la plăsele în pământ, la un deget distanţă de sandala dreaptă a acestuia. Străfulgerată de fiorul morţii, aleasa asistenţă îşi pierduse, pentru două-trei clipe, răsuflarea.

     – Îţi închin pumnalul meu ca dovadă că te-am slujit cu credinţă, stăpâne, dar sufletul îl închin altcuiva! răcni Bilubus, căutând-o din priviri pe Sapphira, care stătea retrasă, plângând în pumni.

     Partea ultimă a revoltei lui Bilubus fu acoperită de aplauzele şi murmurele de încântare ale asistenţei, încurajată de faptul că de pe chipul amfitrionului nu dispăruse zâmbetul, ba înflorise unul şi mai mare. În timp ce se preda, gealaţii săriră pe bietul Bilubus. Totuşi, ca un zimbru încolţit de lupi, acesta nu se abandonă uşor sorţii. Cu greu, braţele i-au fost desfăcute de-a lungul bârnei. Piroanele, după ce străpunseră antebraţele printre cele două oase perechi, cubitusul şi radiusul, ceva mai sus de încheietura mâinilor, refuzau parcă să intre în lemn, astfel încât orice vibraţie provocată de loviturile ciocanului producea dureri cumplite, la care Bilubus urla mai tare ca leul din Nemeea. Asistenţa trăia la paroxism orice clipă. Ca să nu-şi sporească suferinţa pricinuită de piroane, Bilubus căuta să coopereze cât mai mult cu proprii călăi, aşa că, la îndemnul şi cu ajutorul lor, se ridică în picioare. Ca o cruce vie, se îndreptă apoi spre stâlpul ce părea că se înnegrise de atâta caznă la care fusese martor. Urcându-se pe nişte cioate, gealaţii, cu milă pentru osândit, în vreme ce-i susţineau picioarele, ridicară până în vârful stâlpului bârna, cu grijă ca fanta acesteia să nimerească pâşul. Abia după ce i-a fost eliberat corpul, Bilubus simţi tot chinul pironirii braţelor. A dat să urle iarăşi, dar simţi că plămânii i se umpluseră de jar, aşa că, din turbarea unui uragan, ieşise doar un horcăit de animal răpus. Cu genunchii uşor flexați, fiecare picior îi fu ţintuit pe lateralul stâlpului, piroanele sfărâmând câteva oase tarsiene şi rupând mai multe tendoane în drumul lor spre lemn. După ce îşi terminară treaba, gealaţii degajară grăbiţi scena de orice obiect nefolositor. În scurt timp, crucificarea se arătă asistenţei în toată cruzimea ei. Extaziată, mulţimea nu se putea abţine de la aplauzele furtunoase şi de la a-l elogia pe amfitrion. Acesta culese îndelung roadele omagiului adus, apoi, ca un estet desăvârşit, la momentul potrivit, înclină profund capul spre auditoriu:

     – Cu voia voastră, vă invit la volieră să urmărim o luptă dintre o acvilă şi zece şoimi. Dacă ar fi să pariez, aş miza pe acvilă, chiar dacă şoimii au fost dresaţi să atace în grup! zise uşor pendant Caecilius Antonius, îndreptându-se spre tribună, cu o cupă de vin în mână, în compania prefectului şi a reprezentantului imperial.

     Prinzându-şi stăpâna de braţ, cu ochii în lacrimi, Sapphira şopti prevăzătoare:

     – Luminata mea, stăpânul nu are dreptate! Noi ştim asta! Noi am călcat pe urmele Mântuitorului nostru atunci când prea bunul tău soţ ne-a invitat la el vara trecută!

     – Vorbim altădată! ripostă neaşteptat de dur Flavia Antonia, eliberându-se din prinsoare.

     – Ai uitat câtă lumină ne-a învăluit atunci?...

     – Du-te şi veghează-i somnul vlăstarului meu. Nu-i părăseşti cubiculum decât la ordinul dat de mine! porunci Flavia Antonia.

     După ce reveni la starea sa calină şi după ce îşi aranjă în grabă zulufii de pe frunte, îmbujorându-se ca o adolescentă, hotărî să profite de faptul că soţia prefectului era condusă înspre scena unde urma să aibă loc spectacolul de către nepotul său – un june elegant, jinduit de toate matroanele din oraş, fie ca amant, fie ca ginere, – Flavia Antonia i se adresă distinsului musafir, privind-o însă în ochi pe mătuşă:

     – Scumpul nostru cavaler, Quintus Valerius Sebillae, nu prea onorează această casă cu prietenia sa!...

     – Nu ştiam că tărâmul zeiţelor e atât de aproape de muritori!... zise acesta, oferind galant celălalt braţ amfitrioanei.

     Explozia râsului cristalin părea să nu fi fost remarcată decât de Sapphira, care, crispată, vedea cum toată strădania ei e aruncată în drum, laolaltă cu zoile.

 

 

© Ion Lazăr da Coza - 2015

(Reproducerea, pe orice suport, numai cu acordul scris al autorului.)

- va urma -

= toate fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

[Emil Dumitru]

,,- Dar oare stim totul despre Mesia?" o intrebare atat de grea, ca nici cei de la Vatican nu stiu ce sa raspunda! Sau ei STIU, dar nu vor sa ne spuna... Pana la urma vom afla poate de la autor.

[Ion Lazăr da Coza]

Fără îndoială, Vaticanul știe! (Doar e urmașul lui Antonius Rincianus... dar și al Sapphirei!)

Oare va afla cititorul de la mine? Răbdare.

Prețuire, Emil!

Emil Dumitru a spus :

,,- Dar oare stim totul despre Mesia?" o intrebare atat de grea, ca nici cei de la Vatican nu stiu ce sa raspunda! Sau ei STIU, dar nu vor sa ne spuna... Pana la urma vom afla poate de la autor.