Lumea din nucă

[Mihaela Roxana Boboc]

         De sub cărămizile așezate cu grijă în ziduri inefabile de culoare, sufletul meu răzbate prin porii versului adâncit de umbre. Poate nicicând nu am fost mai aproape de mine, omul zidit în poezie, decât acum, când primăvara îmi strecoară florile neliniștii, printre picuri de lumină sidefie.

         E candoarea începutului, a pașilor prin pământul însetat de roua rugăciunii. Ce aș putea să-i ofer în schimb?

         Dacă mi-aș preda muzele în clopotul zilei, noaptea nu ar fi altceva decât o lungă așteptare. Dacă mi-aș ascuți inima pe tăișul libertății, n-aș mai încăpea în nicio nevoie, alta decât ropotul cailor alergând liberi prin lutul iubirii. Ce e dincolo de noi?

         Căușul memoriei mă strânge, alipindu-și trupul de mâinile mele obosite. Dă-mi drumul, îi spun! Și plec, plec precum călătorul fără merinde în desagă, cu un dor nebun de ceva ce n-am gustat vreodată. Știu că există, îmi spun!

          Am văzut apele învolburându-se și lumina săltând în ochiuri de poezie. Și dacă n-am atins zarea, deschizându-și stomacul într-o foame de forme, e pentru că muntele a rămas grăunte de muștar. Mic, precum credința slăbănogită de îndoială.

          Unde să te întâlnesc? În desișul patimilor, abia respir prin branhia peștelui desenat pe nisip. Nici apa nu-l cuprinde, doar setea îi sfârtecă somnul, setea de pântecele iubirii tale. Unde lacrimi devin râuri și timpul s-a comprimat trăind fericit într-o nucă, cu circumvoluțiuni adânci, neperturbată de anotimp.

           Aici e raiul, spun! Mi-aș aduce muzele să se adape la izvorul primordial, precum cananeanca cerând apa vie la fântâna lui Iacob. Dar talanții atârnă greu în buzunarul timpului, cerându-și dobânda. Mai umplu o cana cu poezie, o alta cu pictură.

           Știu că nu e deajuns. Lumea din nucă mă privește înțelegător. O zbatere în plus e doar o altă cârtiță scurmând prin labirintul propriu după furnica sățioasă a iluziei.

           Și totuși scurm! Dacă mă opresc, mesteceni goi adorm valea promisiunii dintru început. Bate și ți se va deschide!

[Sofia Sincă]

Relaţia Mihaelei Boboc cu arta este una multiplă. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns să-şi cuprindă gândurile,  impulsurile de a-şi aşterne trăirile în poezie şi pictură recurge şi la proză. Însă urma poeziei străbate şi aici frazele încărcate mirific de metaforă. Astfel se joacă fantastic, senin şi cursiv cu frazele şi cu inimile noastre, iar confesiunile ei sunt cuceritoare.

Felicitări, Mihaela!

Sofy, cu admiraţie!

[Mihaela Roxana Boboc]

Sofy, am rămas mută! Mulțumesc, draga mea pentru cuvintele tale. Mă încurajează să continui în proză.

[Gabriela Grădinariu]

Lumea din nucă  e mare cât universul, e o recapitulare a frumuseții și înțelepciunii întregii creații divine, când  oameni ca tine o luminează. Ești la fel de frumoasă și-n proză!

[Mihaela Roxana Boboc]

Gabriela, mulțumesc. Am rămas fără cuvinte. Sunt doar gânduri la o oră târzie, deși am spus-o în câteva rânduri, iubesc proza mult, mai mult poate decât poezia.

[Mihaela Roxana Boboc]

Mulțumesc, Iris. Cu drag.

[Corina Militaru]

Fie în poezie, în pictură, acum și în proză, sufletul tău vibrează frumos. Încântată, Mihaela! Mai aștept :)

Cu drag,

[Chris]

Ne-ai vorbit frumos Mihaela despre căutările şi frământările tale artistice. Citit cu drag, :))

[Mihaela Roxana Boboc]

Corina, sper să scriu mai des proză. Mulțumită încurajărilor voastre!

[Mihaela Roxana Boboc]

Augusta, mulțumesc mult. Cu drag.

[Irina Lucia Mihalca]

O lume in care pasim pas cu pas! Minunate metafore contureaza tabloul acestui univers!

Felicitari, Mihaela!

https://www.youtube.com/watch?v=uut7D-e_rIw#t=174

[Mihaela Roxana Boboc]

Mulțumesc mult, Irina! Mă bucur că te-a încântat!

[Mihaela Roxana Boboc]

Miha, mulțumesc! Drag.