Tenebre ale destinului XI

[Sofia Sincă]

         

În seara următoare Ana Frăţilă îşi scoase la înaintare artileria grea, adică pe feciorii săi mai mari, Nelu şi Niculae, şi se postaseră toţi trei în faţa fabricii de stofe.

Nicolae locuia pe o stradă apropiată, la cinci minute de mers pe jos de la Libertatea. Fusese singurul copil pe care tatăl lor încercase să-l facă ceferist. A lucrat o perioadă scurtă de timp, după pofta părintelui, dar lui nu-i plăcuse, iar acum era muncitor la Elastic, tot un mamut de prelucrarea metalelor, ca multe asemenea din pe vremea comuniştilor. Firuța îl iubea mult Niculae. Se simţea mai apropiată de el decât de Nelu. Era cel mai frumos băiat din familia Frăţilă şi avea talent şi pasiune în a interpreta cântece populare, de altfel ca aproape toţi copiii lui Frăţilă. Îşi amintea cu drag timbrul cald al vocii lui, din „concertele” de acasă, când tatăl lipsea. Cânta ca nimeni altul, doina „Ană Lugojană”. Răsuna dealul, în serile de vară, de vocea sa. Şi apoi era cel care le dădea bani, ei şi lui Dinu, din ciubucul naşului. Era conductor de bilete, fapt ce-i înlesnea să vină acasă cu tot feluri de dulciuri de prin trenurile de marfă: spirale, napolitane, glucoză, dar şi zahăr sau făină. Se întreceau, ea şi cu Dinu, care să-i aducă apă rece de la şipot, sau care să-i lustruiască pantofii, în aşteptarea plăţilor regeşti. Se însurase după armată cu Anuţa, din satul Tău, o femeie de ispravă, gospodină din calea afară, îndrăgostită tare de soţul său. După ce şi-au făcut stagiul în deal, s-au mutat cu chirie într-un subsol, acolo unde locuiesc și acum.

În acea seară, postat lângă intrarea din Libertatea, împreună cu Nelu şi cu mama lor, o aşteptau pe mezină. Pe celălalt trotuar se instalaseră deja Nitu Băran, cu doi amici de gaşcă. La apariția Firuței, mama o trase repede de mână și plecaseră grăbite de-a lungul străzii. În urma lor, Nelu și Nicolae, le urmau supuși, ca niște gărzi de corp, prost plătite.

– Mamă, el îi pe partea ailaltă, cu încă doi, spuse Firuța, impacientată, arătând printr-o mişcare subtilă a capului spre cei trei.

Într-adevăr, indivizii se postaseră, sfidând, chiar într-o zonă puternic luminată.

– Nu-i nimic, merem la Niculae.

În cinci minute se aflau în curtea acestuia, curte împărțită cu mai mulţi locatari. Pentru a ajunge în subsol, trebuia să cobori pe nişte trepte solide din ciment. La intrare te întâmpina o încăpere mică, un fel de hol cu tavanul destul de jos, transformată în bucătărie. Ordinea desăvârșită te copleșea de cum intrai. Prin cealaltă uşă ajungeai în spaţiul amenajat pentru a fi cameră de zi şi dormitor, deopotrivă. Încăperea – și aici domnea ordinea! – avea două gemuleţe ce dădeau în stradă, pe unde pătrundea un pic de lumină ziua şi prin care puteau fi văzuţi paşii trecătorilor, mai bine zis, încălţămintea acestora. Gemuleţele erau acoperite cu perdele albe ca spuma laptelui, din cipcă, lucrate de o mână pricepută, impecabil apretate. Becul, cu un abajur improvizat din hârtie roşie, transparentă, răspândea o lumină plăcută şi intimă în cameră.

Instalându-se fiecare pe unde au găsit un locușor liber, începuseră, sub imperiul emoțiilor imediate, să vorbească în şoaptă totuși ca să nu trezească fetiţele. Se bucurau de reuşită şi disecau situaţia Firuței, ca şi când aceasta nici nu ar fi fost de faţă. Nelu îşi expunea, pentru a câta oară, pilda celor zece degete, inventată de el, susţinând continuu că nu-i atât de grav dacă pierzi unul dintre ele:

– Io i-am spus lu’ mama, mă Niculae, s-o laşe să să ducă cu el, îşi pleda Nelu cauza. Ce... noi ne putem ţâne după ea, totă iarna asta? Avem familii şi noi...

– Cum s-o laşe, mă Nelu? întrebă Niculae retoric, cu voce blândă. Dacă ar fi fata ta, tu ai lăsa-o?

Anuţa, fiinţă cu mult suflet, iubea familia soţului şi îi lua apărare întotdeauna Firuţei într-un mod ferm, cum de altfel o făcea și acum. Spusele ei primeau un plus de forță în moment ce-și mângâia fiicele adormite într-unul din cele două paturi:

– Aşe-i Nelu, dragă, aşe-i... interveni ea: Cum s-o laşe, dragă, cu ăla... că ui’ mă, cum o ajuns Firuţa noostă... săraca... Nu-i aşe, muma me'?...

– Nu! Io n-o las! Şi nice voi n-o s-o lăsați, de n-aț’ uitat ce țâță-aț’ supt! Şi ie îi sora vostă, îi ce’ mai mică şi voi trăbă s-o ajutaţ’… Mă Nelu, dacă ar hi fata ta, ai lăsa-o să-şi bată joc de ie un bagabont, ca ăsta?

– Bine, mă! O să vedeţ’ voi pe dracu şi o să-l vedem noi toţ’. Că io ştiu cine-i ăsta. Lucră la Independenţa.

Nici nu sfârşise bine vorba, Nelu, că şi auziseră paşi precipitându-se prin dreptul geamurilor, voci, replici scurte:

– Astea-s, mă, geamurile? Astea-s!...

– Aici stă, frai-so. Sigur!

– Firuţa să iasă afară din casă, acum! Să vie imediat, dacă nu vreţ’ să o păţâţ’, dacă nu vreţ’ să vă omor pe toţ’ şi să vă pui polog! se distinse clar vocea baritonală a lui Nitu Băran.

– Ioi!... Ioi!!... Tulai, Domne, Nicu meu!... începuse ca să se vaite Anuţa: Tulai, Dooomne!

Ana Frăţilă o luă de mână pe Firuța şi-i făcu semn să intre sub masa aflată dedesubtul geamurilor, pentru a nu fi văzută prin ochiurile mici de sticlă. Fata se supuse, ca o fantoșă. Ameninţarea din stradă reveni şi mai violentă:

– Poote vreţ' nişte găleţ' de apă peste voi. Lăsaţi-o pe Firuţa să iasă de-acolo!

– Pleacă, mă, de ’ci! ţipă mama la ei. Că nu-i nicio Firuţă aici. O plecat la Nelu... Nu-i aici, Fira!

– Minţ’ oaşcă bătrână ce eşti! Să iasă, imediat, Fira afară!... comanda Nitu Băran rar, răspicat.

Firuța înţelegea din ton că era „afumat” rău de tot.

– Pleacă de la geam, mă! Că mă duc la miliţie, ui’ acum! ţipă din nou Ana Frăţilă, către agresor.

În secundele următoare, producând un zgomot infernal, ferestrele au explodat, umplând camera cu cioburi de sticlă. Fetiţele se treziseră din somn şi începuseră să plângă, năucite de somn. Anuţa se puse pe țipat, cât o ţinea gura:

– Tulai, Domne, Nicu meu!!... Ce ne facem, Nicu meeeu?!... Ne omoară, dragă, în casa noostă... Mumă dragă!...

– Plecaţ’, mă, de la geam! mai ţipă Ana Frăţilă la atacatori, speriată. Du-te, Nelu, la miliţie! ordonă ea, precipitându-se, fără a găsi o altă cale de ieşire.

– Las-o, mamă, să să ducă cu el! se auzi vocea impunătoare a lui Nelu: Să plece cu el!

– Vai de mine, fetele mele... copiii mei... se văita continuu, Anuţa.

Firuța ieşi din ascunzătoare, iar până la uşă, Niculae îi puse paltonul şi geanta în mână.

– Plec, mamă! Trăbă să mă duc cu el. Voi, săracii de voi, n-aveți nicio vină! mai adăugă Firuța, ieșind.

Ana Frăţilă căzuse, amuțită, pe un scaun. În liniştea grea, ca după o tornadă nimicitoare, așternută peste subsolul modest, se mai auzea doar bocetul uşor înfundat al Anuţei. Copilele, dezmeticite, tăceau.

Firuța ajunse pe trotuar și se lipise la brațul lui Nitu Băran:

– Hai, Nitule, hai să merem acasă! Aşa! Să vadă şi ei că nu se pot pune contra nostă.

În infatuarea sa, Nitu Băran nu sesizase capcana întinsă de Firuța. Le mulțumiră camarazilor lui și plecaseră, împreună cu aceasta, spre Guşteriţa, unde aveau casă închiriată. Astfel, de nevoie, Firuța începuse un concubinaj plin de violență și umilințe de tot felul cu Nitu Băran.

Firuța muncea în trei schimburi, iar el numai de dimineaţă, de la şapte la trei după-amiază. Indiferent în ce tură lucra ea, trebuia să-i asigure pachetul cu mâncare pentru a doua zi. Nitu Băran venea acasă când voia: seara, noaptea sau a doua zi. Uneori era atât de beat încât abia se mai ţinea pe picioare, alteori era doar îndârjit şi spunea, fără a fi întrebat, că vine de la femei, dând amănunte scabroase din escapadele sale erotice. Firuța prefera ca el să vină beat turtă, deoarece atunci se culca repede şi nu exista posibilitatea să o bată. Îl descălţa, îl urca în pat, se aşeza lângă el şi adormea, într-un târziu, în concertele lui de sforăituri. Dacă venea doar puţin amețit, toată teroarea lumii cobora asupra ei. Invoca fel de fel de motive: ori că nu era mâncarea gata, ori că nu era gustoasă, ori că nu spălase și nu călcase bine. Ştia, după scârţâitul porţii, cât era de beat. Atunci o apuca un tremurat de nestăpânit, ce o ţinea destul de mult, chiar şi după ce intra el în casă. Într-una din seri, pe Firuța, veşnic obosită, o furase somnul în patul de lângă sobă. Nefericita de ea, nu a simţit când a intrat bețivul în odaie și s-a trezit cu o ploaie de pumni în cap:

– Te învăţ’, io, să te faci femeie de casă, Dumnezeii mă-ti tale de puturoasă!

Săptămâni întregi pielea din jurul ochilor nu-şi revenea la culoarea normală, rămânând aproape veşnic învineţită. Când culoarea verzuie începea să se estompeze, avea el grijă să împrospăteze „machiajul”. O lovea des în cap cu pumnul sau între ochi. Cele mai multe motive de violență erau din gelozie. Îşi amintea de ceea ce-i povestise în legătură cu cei doi prieteni adolescenţi, reproşându-i diverse fapte minore: de ce s-a sărutat cu Horică, de ce s-a lăsat pipăită, că nici nu fusese fată mare şi să-i spună cu cine s-a mai culcat înaintea lui, cine mai trecuse cu mâna pe acolo, fie şi peste fustă, de ce s-a uitat cutare bărbat la ea, însemna că o cunoaşte şi că avusese ceva cu el mai demult, de ce a vorbit cu fratele sau cu tatăl ei. Uneori o bătea câte un ceas. Firuța nu plângea niciodată, nu se văita, nu-l ruga să înceteze, doar se apăra atât cât putea. Şi după fiecare repriză de bătaie urma una de sex. O poseda cu sălbăticie şi cu forţă, obligându-o să spună că-i provoacă plăcere. Fata, care abia-şi întorcea capul pe pernă, cu buzele tumefiate şi cu urechile ţiuind în urma loviturilor, se supunea sadicului, ştiind că după aceea putea să se ridice, să bea un pahar cu apă şi să se spele, să-şi maseze rănile sau să se odihnească.

Un alt motiv de bătaie devenise mama ei. Aceasta o aştepta în colţul fabricii destul de des, cu câte un pacheţel de mâncare, mai ales dimineaţa, când ieşea din schimbul de noapte. Profita de întâlnire şi o întreba de sănătate, apoi îl blestema pe ticălos şi spunea că se duce la biserică să dea prescuri și acatiste, așa cum a dat pentru Dinu, să scape de epilepsie. Poate o ajuta-o Dumnezeu şi pe ea să scape de acest nenorocit de om. Când se vedeau prea tare vânătăile, Firuța ocolea colţul, ca să nu o amărască și mai mult pe maică-sa.

– Ce mai faci, Firuţă? Te-am aşteptat şi n-ai vint la cursă.

– Am mers pe dig, acasă.

– Ce faci cu banii pe care-i câştigi greu? Că nu ţ’-ai cumpărat nimic. Tot cu paltonu’ ăsta, de elevă, eşti.

– Îmi cumpăr la lichidare... încerca fata să pareze. Mamă, Nitu o zâs să-mi dai certificatu’ de naştere, să facem acte.

– Nu ţî-l dau! Nu-i la mine certificatu’. Îi la Nelu. Du-te după el! minţea Ana, ştiind că fiică-sa nu va îndrăzni să se ducă şi doar atât mai putea face pentru fata ei oropsită de soartă, să împiedice căsătoria civilă cu acea brută.

De fapt, Firuța era sigură că actul se află la maică-sa în sân şi că aceasta nu se despărţea de el niciodată.

– Te-ai întâlnit, tu, cu mumă-ta? o întreba Nitu, parcă știind exact zilele când cele două se întâlneau.

– Da... m-o aşteptat la doi, când am intrat.

– Şi ce-aţ’ vorbit?

– Nimic... N-am stat mult că întârziam de la servici’.

– Cum, tu, nimic?!

– Păi m-o întrebat ce mai fac... şi mi-o dat un pacheţel cu mâncare...

– Şi unde-i mâncarea?

– Am mâncat-o... rosti fata încet.

– A... ţâie nu-ţ’ pasă ce mânc io... ţâie-ţ’ aduce mumă-ta şi mânci pe înfundate.

– Nu era cine-ştie-ce... Nişte pită cu unsoore, minţea Firuța.

Mama ei îi aducea chiftele sau mâncare gătită în borcan, de pe la fiii pe la care trecea.

– I-ai spus să-ţi dea actele?

– Da. Dar o zîs că mi le aduce, dacă i le dă Nelu.

Dacă nu o bătea atunci pentru ceea ce credea el că merită o corecţie, o bătea altădată, când se adunau mai multe, cum spunea el. Atunci se enerva subit şi o plesnea cu zâmbetul pe buze, sub motiv că minte şi că nu-i destăinuia tot ce vorbea cu mama ei. Firuța prefera să suporte alte violențe, decât să recunoască adevărul.

În zilele de salariu, el se înfiinţa în faţa fabricii unde lucra ''soţia lui'', cum îi plăcea să-i zică Firuței, și o târa la cârciumi. Banii treceau automat în buzunarul lui, și jumătate din ei se duceau în acea zi, fiindcă dădea de băut amicilor de gaşcă. Avea cu ce să se fălească – nevastă-sa luase salariu. Cealaltă jumătate mai ţinea vreo trei zile, din care el aducea câte ceva de mâncare, iar restul se cheltuiau tot pe băutură. Pe ai lui, Firuța nu-i vedea niciodată. Astfel, ea nu avea bani deloc, uneori nici de autobuz şi după opt ore de stat în picioare, de alergat în jurul a patru războaie, mergea acasă per pedes, pe dig. Trecea pe la poarta soră-sii, Lena, cel puţin de două ori pe zi. Noroc că era iarnă şi soacra acesteia, Borătoaia, nu stătea pe banca din faţa casei. Când avea ochii vineţi şi era ziuă, ocolea mult pentru a nu trece pe acolo, de teamă să nu dea faţă în faţă cu Lena. Până acum nu i se întâmplase niciodată să o întâlnească.

Înainte de Crăciun, rămase complet fără bani, cu mult înainte de douăzeci şi opt ale lunii, ziua de chenzină. Nitu Băran plecase în Apold. Pe ea nu o lua, deoarece nu era dorită de ai lui. Firuța, împărtășindu-le, pe deplin sentimentele.

– Să-ţ’ aduc carne să te unfli, că mumă-ta ţ’-o dat când o tăiat porcu’...

Avea dreptate Nitu Băran, mama ei îi dăduse carne, dar o ducea gătită şi doar cât să mănânce ea la serviciu, nu să-i rămână şi lui. Şi apoi, Ana Frăţilă tăiase porcul pe la începutul lui decembrie, după ce Firuța plecase, şi-l împărţise pe la copii. Nu mai stătea în deal singură. Acum se mutase la Niculae, pentru a-l ajuta cu fetiţele.

Cu nişte mărunţiş, primit de la mamă, Firuța cumpărase un cozonac micuț, dar apetisant, împletit. Chiar şi în perioada comunistă sărbătorirea Crăciunului, neinterzisă oficial, românii se bucurau de ea, fie și dacă pica în zi de lucru, iar ei se aflau la serviciu. Pregătirile erau aceleaşi şi datinile la fel. Prin partea Ardealului, se colinda frumos şi mult, în toată noaptea de ajun, pe la uşile rudelor şi nu numai. Se auzeau de departe, oraţiile străbune, uşor tărăgănate, peste tot. Iar dacă gazda nu era mulţumită le cerea să mai cânte cel puţin una. Colindătorii se supuneau, după care erau poftiţi în casă şi omeniţi cu bunătăţi: cozonac şi prăjituri, friptură de porc şi vin. Se mai colinda şi în jurul bradului cu toţi cei existenţi: părinţi, copii, bunici şi ceata.

În ziua de ajun, în drumul ei de la lucru, aproape de casa soră-sii, Lena, Firuța o văzu pe fiica acesteia, Delia, în faţa porţii, pregătindu-se să intre în curte. Fetiţa era de o frumuseţe rară. O Albă-ca-Zăpada, o mică prinţesă cu părul lung şi negru, cu ochi albaştri, visători. Era mai mică decât ea cu şapte ani, a doua nepoată născută. Firuța îndrăzni să o strige, cu voce rugătoare:

– Delia, stai un pic, să-ţi spun ceva.

Fetiţa de vreo nouă ani, nedumerită, întoarse capul speriată şi se opri cu mâna pe clanţa porţii.

– Ce mai faci?

– Bine, răspunse copila scurt, cu inocență.

– Lena-i acasă?

– Da, mama-i acasă.

– Delia, du-te şi spune-i lu’ Lena că o rog să-mi dea şi mie două sarmale, în ceva.

– Da, spuse fetiţa bucuroasă, și plecă imediat.

Firuța rămase la poartă. Parcă simţea deja gustul sarmalelor înecate în slănina porcului, fierte molcom în oală de pământ, la marginea sobei, că doar le savurase de atâtea ori la sora ei. După un timp, relativ scurt observă că nepoata se întorcea cu mâna goală:

– O zâs mama că ea nu dă sarmale la lumea de pe stradă... vorbi fetiţa rar şi cu ochii în pământ, în glasul căreia se cunoştea regretul.

– Bine, Delia... Bine... Nu-i nimic… Servus, dragă! Du-te în casă mintenaș să nu răcești!

Firuța își văzuse de drum, regretând amar că a îndrăznit să-i ceară soră-sii mâncare, deși bănuia că nu-i va da, şi înţelesese pe deplin cât s-a adâncit prăpastia dintre ea şi fraţi.

Ajungând acasă, aprinse focul în vatră şi mâncase o jumătate de cozonac, păstrând cealaltă jumătate pentru ziua de Crăciun. Stinse lumina devreme, fiindu-i frică să nu bată la poarta ei vreo ceată de colindători, fiindcă n-ar fi avut cu ce-i omeni şi nici nu ar fi dorit să afle situaţia ei de fapt. Ascultase toată seara paşi scârţăind pe zăpada căzută din abundenţă şi îngheţată, râsete şi chicoteli de tineri, grupuri, grupuri, cântând vechile colinde pe la vecini. Se uită pe geam îndelung, de după perdea, amintindu-şi de cei câţiva ani în care mergea cu Dinu și cu prietenii, împlinind o datină şi distrându-se, indiferent cât ger era afară. Într-un târziu adormi cu lacrimi în suflet. În ziua de Crăciun, mâncă cealaltă jumătate de cozonac, uscată, rămasă pe masă. Devenise înecăcios şi ca să alunece pe gât gusta dintr-un ardei iute, rămas pe acolo, de la Nitu. A doua zi venise şi el, foarte beat, cu ceva carne şi câteva jumări.

La fel de singură petrecuse şi Revelionul. Nitu fiind la părinţi, chipurile. Pe Firuța nu o deranja prea mult. Pentru ea era un prilej de odihnă, fiind tot timpul obosită. Munca în trei schimburi, teama continuă şi lipsa constantă a hranei îndestulătoare, stresul şi frigul o duse într-un fel de epuizare permanentă – un soi de somnolenţă din care ieşea foarte greu. Însă, dacă scârţâia poarta, se trezea ca şi când nu ar fi dormit niciodată, somnul dispărând în pripă, locul fiindu-i luat instantaneu de un tremurat incontrolabil.

Uneori, dar foarte rar, Nitu venea calm, vesel, o săruta şi vorbea omeneşte, mânca şi nu mai căuta scandal. Erau cele mai liniştite zile. Vorbeau, de fapt mai mult el, îi povestea întâmplări draconice din puşcărie.

– Pă zece decembrie, m-o arestat şi m-o trimis la Gherla. Acolo era’ numa’ criminali. Şi cum intrai în dormitor te luau la o serie de pumni. Era’ zece-cinsprezece în cameră şi toţi dădeau, până rămâneai lat. După aia vedeai care-i mai tare în cameră şi trăbuia să asculţ’ de el. Da’ n-am stat mult acolo, că o venit unchiu-mio, cocoşatu’, şi m-o adus în Sibiu. Aici, io eram şef de cameră şi io îi luăm la omor pe ăia care veneau noi. Apăi, pă douăzăci şi patru mai, ’65 m-am liberat, după un an şi opt luni.

Alteori mergeau în oraş să se plimbe, sau la vreun film, unde se purta foarte amabil cu ea, ori cu cei din jur, pentru ca apoi, din senin, să o plesnească zâmbind, înjurând-o printre dinţi, chiar pe stradă, din te miri ce motiv.

Cam după prima jumătate a lui ianuarie, mama Firuței rărise întâlnirile cu fiica sa, ca până pe la sfârşitul lunii să renunţe de tot la ele. În ultimul timp îi ţinuse multă morală, cum că-şi mânca banii cu ăla, că nu-şi cumpărase nimic de când plecase de acasă, că purta tot paltonul cumpărat de ea, cel cu cordonul lat, lăsat pe şolduri, care acum n-o mai aranja. Fata promitea mereu, din salariu în salariu că-şi va cumpăra haine noi și frumoase. Nu îndrăznea să-i spună de câte ori mergea flămândă la serviciu, sau că existau zile fără să mănânce nimic, ba chiar şi două la rând. Se închise în sine, refuzând să mai destăinuiască frustrările ei. Doar executa, ca un robot, ceea ce-i dicta călăul.

va urma

[Mihaela Roxana Boboc]

E incredibil destinul acestei fete. Și totuși ce fel de familie e aceea care o lasă la greu? Atâția frați și degeaba. Cruzime, indiferență, revolta e doar a cititorului care simte toate acestea.

[Corina Militaru]

Câte ravagii face frica și dorința omului - izvorâtă tot din acest sentiment - de a-și apăra confortul personal fie el cât de precar. Reiese acest lucru din fiecare rând al romanului tău. Străini ori rude, toți se retrag rând pe rând, lăsând-o singură pe această copilă. Până și mama obosește să-i stea alătuti. Nu vreau să judec această atitudine, înțeleg și timpurile cu mentalitățile specifice, și lipsa de educație, dar nici nu pot să nu gândesc că dacă își uneau forțele frații - nu puțini - îl puteau pune la punct pe acel... nici nu pot să-l numesc. Iar sora... Două sarmale nu le poți refuza nici unui străin. Oricât de îndreptățit te crezi, nu poți pedepsi astfel. Eh, tare trist! Înțeleg că Firuța trebuie să găsească singură calea de ieșire. Aștept...

Drag,

[Gabriela Grădinariu]

Cine o mai poate abandona? Cu inteligență și talent ai condus acțiunea fiecărui capitol  astfel încât starea de vegetație a Firuței este pe deplin înțeleasă de cititor. Admirație!

 Per pedis/ per pedes

[Sofia Sincă]

Şi totuşi... e adevărat. Sunt scrise aici fapte adevărate... Altă lume, alte vremuri, dragă Mihaela. Educaţia, trăiţi după model despotic şi că trebuie să te supui destinului.

Mulţumesc pentru aprecieri şi pentru sufletul pe care-l pui în lectură.

Mihaela Roxana Boboc a spus :

E incredibil destinul acestei fete. Și totuși ce fel de familie e aceea care o lasă la greu? Atâția frați și degeaba. Cruzime, indiferență, revolta e doar a cititorului care simte toate acestea.

[Sofia Sincă]

Dragă Corina sunt chiar de judecat. Dar probabil atât i-a dus mintea, aşa au fost educaţi să se supună destinului. Bătăi au văzut în casă, despotul aşa i-a crescut. Prin urmare au zis că aşa trebuie să fie, că vina este a ei, a acestei adolecscente şi ca trebuie să-şi ducă crucea. Dacă ai observat pe ea n-o întreabă nimeni de ce, dacă vrea şi ce vrea, în afara mamei, cu o raţiune simplă. Egoişti, lipsiţi de sentimentul fratern şi fricoşi. Mai ales fricoşi. Fiecare ţinea cu dinţii de familia sa de frică să nu o piardă.

Mulţumesc pentru aprecieri şi pentru ataşamentul faţă de lectură!

Corina Militaru a spus :

Câte ravagii face frica și dorința omului - izvorâtă tot din acest sentiment - de a-și apăra confortul personal fie el cât de precar. Reiese acest lucru din fiecare rând al romanului tău. Străini ori rude, toți se retrag rând pe rând, lăsând-o singură pe această copilă. Până și mama obosește să-i stea alătuti. Nu vreau să judec această atitudine, înțeleg și timpurile cu mentalitățile specifice, și lipsa de educație, dar nici nu pot să nu gândesc că dacă își uneau forțele frații - nu puțini - îl puteau pune la punct pe acel... nici nu pot să-l numesc. Iar sora... Două sarmale nu le poți refuza nici unui străin. Oricât de îndreptățit te crezi, nu poți pedepsi astfel. Eh, tare trist! Înțeleg că Firuța trebuie să găsească singură calea de ieșire. Aștept...

Drag,

[Sofia Sincă]

Doar Dumnezeu, Gabi. Dar Dumnezeu nu abandonează niciodată. Atunci când crezi să totul s-a sfârşit îţi întinde o mână salvatoare. Va avea şi Fira noastră o astfel de mână, cândva. Probabil încă nu este destul de grea crucea.

Mulţumesc de aprecieri. Eroarea am modificat-o.

Gabriela Grădinariu a spus :

Cine o mai poate abandona? Cu inteligență și talent ai condus acțiunea fiecărui capitol  astfel încât starea de vegetație a Firuței este pe deplin înțeleasă de cititor. Admirație!

 Per pedis/ per pedes

[Emil Dumitru]

Si cand te gandesti ca si acum in anul 2015, sunt inca MULTE femei care traiesc alutari de niste BRUTE, numai si numai din frica, suportand cu stoicism multa bataie si umilinta...