Râul amintirilor

[Ionel Mony Constantin]

   Nu pot să povestesc despre el decât cu tandreţe, poate pentru că aproape toate amintirile despre Odobeştiul mirific de odinioară, sunt legate într-un fel sau altul de Milcov, râul copilăriei mele.

   Mi-l amintesc încă din primii ani de când pot eu reconstitui imagini. Mi l-a arătat tata, din trăsură, când am trecut podul spre Broşteni şi m-a ridicat în braţe ca să-l văd mai bine. Caii s-au oprit, am coborât şi el m-a lăsat, ţinându-mă strâns de mână, să mă aplec puţin peste balustradă şi să privesc albia. Cred că ceea ce m-a impresionat atunci nu a fost apa în sine, ci mai ales vuietul ei lovindu-se de piloni. Mi se părea că văd cel mai mare şi mai adânc râu din lume. Aşa a intrat el în viaţa mea, bolborosind supărat la picioarele mele.
   Podul însuşi era pentru noi cei mici, la fel ca şi gara, o construcţie extraordinară, cu bare metalice, uimindu-ne prin mărimea lor. Pe atunci încă nu era asfaltat, iar pe margini trecerile pentru pietoni erau făcute din traverse mici de scândură ce clămpăneau sub paşii noştri grăbiţi, să găsim un loc bun pentru bălăceală. Căutam câte un „ghiol” şi eram fericiţi când intram în apa ce ne ajungea până mai sus de genunchi, o lioată de prichindei murdari de nămol, prăjindu-ne apoi la soare, pe o” plajă, de câţiva metri, mai mult pietre decât nisip. Unii dintre noi mai curajoşi dădeam iama prin viile întinse până aproape de mal, după cireşe văratice şi struguri aproape necopţi, de unde ne întorceam, deseori în fugă, cu pielea băşicată de urzici, alungaţi de paznici.
    Foarte curând încă din primii ani de şcoală am aflat că râul fusese odinioară şi un hotar. Nouă celor din Odobeşti, atunci când trecem dincolo, peste râu ni se spunea că mergem la munteni care sunt „altceva”iar apa este graniţa ce ne desparte. Nu ne era prea clară deosebirea, mai ales că la noi la moldoveni, veneau să facă şcoală şi copii de dincolo de pod. Că Milcovul era un simbol, ni se spunea în şoaptă acasă. Hora Unirii ce ne îndemna să-l secăm dintr-o sorbire, era pe atunci încă interzisă, dar o ştiam cu toţii şi o cântam in gura mare, tot prundul, vara, la scăldat.
  Am văzut Milcovul în toate anotimpurile şi în toate ceasurile zilei sau ale nopţii, la vreme de arşiţă sau furtună, îngheţat bocnă sau abia trăgându-şi sufletul cu firul apei nu mai înalt de genunchiul broaştei. Mi-l aduc aminte şi, curgând maiestuos, ca un alt Mississippi , aşa cum ne părea nouă băieţilor, cocoţaţi pe culmea Cetăţuiei, dealul de la marginea oraşului. Acolo, la fel ca Tom Sawyer, pe care îl citeam cu aviditate, organizam adevărate expediţii clandestine în căutarea comorilor ascunse ale Crăciunei, cetatea despre care auzisem că o construise odinioară Ştefan cel Mare. Uneori gârla firavă devenea mânioasă, mai ales dacă la munte erau ploi mari, şi, odată, întorcându-ne cu trăsura de la o vie de la Căpătanu, aceasta era să se răstoarne, când treceam prin vad, pe o ploaie cu clăbuci, în apa ce se ridicase până la burta cailor.
   Ca într-un tablou de Grigorescu văd şi acum, cu ochii minţii, carele cu boi trecând, în zilele de târg, pentru a scurta drumul, prin vadul Supuşilor, de unde o luau domol spre Oborul aflat, nu prea departe, pe un loc viran. Acolo se târguiau lemne de foc şi cherestea, se cumpărau porci şi vite, ciubere şi cofe sau haragi şi mlajă pentru lucratul viei. Pe atunci nu ne dădeam seama, dar râul avea şi un important rol economic. Din albia sa se aduceau bolovani pentru temelie şi nisip pentru construcţii, acolo se spălau caii şi căruţele şi tot de acolo se lua în căzi pântecoase apă pentru stropit în verile secetoase.
Despre Milcov se spuneau adevărate legende Auzisem că dacă îi ţii firul în amonte pe drumul carelor poţi ajunge în creierul munţilor într-un loc misterios de unde ies flăcări din pământ şi căruia i se spunea focul viu de la Andreiaşu. Odată l-am ascultat o oră, vrăjiţi, pe profesorul de istorie povestindu-ne, că tot pe aici trecuse odinioară armata de călăreţi ai pustiei ce îşi spuneau cumani, către aşezarea lor întărită, astăzi demult dispărută, pe care o numiseră Civitas Milcoviae
    De-a lungul său, o bună bucată de drum, se putea merge odinioară şi cu trenul . Nu era un tren propriu-zis, pentru că nu avea vagoane, era un decovil, un fel de mocăniţă pe ale cărei platforme se încărcau buştenii în „gară” la Milcovelu, pentru a fi descărcaţi în gara adevărată de la Odobeşti. La el au fost ataşate într-un an şi câteva vagoane deschise în care am urcat noi,  o droaie de „voluntari” de la Şcoala Medie din Odobeşti, cum se chema pe atunci liceul teoretic şi am fost duşi la plantat puieţi.

  Atunci am văzut pentru prima oară o şatră, cu căruţele cu coviltir trase până la mal şi ţigăncile cu fuste înflorate trebăluind în jurul focurilor. Peste câteva zile aveau să năpădească străzile târgului cu „spoim tingiri” şi „hai să-ţi ghâcesc cu ghiocul”. Acum caii păşteau, iarba firavă din apropierea şinelor, călăriţi de puradeii în pielea goală, care au întâmpinat chiuind şi pocnind din harapnice locomotiva, ce s-a apropiat pufnind mânioasă şi i-a împrăştiat cu un şuier năpraznic.
  Ar mai fi multe de povestit, dar am să-mi închei aici evocarea, cu una din, dulci-amăruile, amintiri ale adolescenţei .
   Era într-o seară caldă de iunie cu un cer spuzit de stele. Atunci am condus-o spre casă, după”reuniunea tovărăşească” de la liceu, pe Ea, o colegă de „dincolo de gârlă ”,după ai cărei ochi galeşi tânjeam de o vreme. Nu mai ştiu din ce motiv nu găsise pe nimeni să o însoţească pe drum, şi m-am oferit, eu curajosul, s-o fac. Ajunşi la pod, ne-am încetinit paşii să privim luna plină oglindindu-se în apa întunecată şi să ascultăm râul torcând molcom ca un motan leneş. Părea atât de ireală, înveşmântată în razele argintii, încât mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus marea taină a vieţii mele, că scriu poezii, iar ea este muza mea inspiratoare. A zâmbit neîncrezătoare, m-a mângâiat pe braţ şi m-a rugat să-i recit una. Eram deja pregătit, aşa că am început fără nici o ezitare:
Vrând să sară peste deal,
Cade noaptea ca o proastă.
Curge Milcovu-n aval
Bombănind ca o nevastă...
   N-am reuşit să-mi termin poezia şi nici nu i-am aflat vreodată părerea. Dinspre capătul celălalt al podului s-a auzit cineva tuşind, o siluetă înaltă s-a desprins dintre umbrele nopţii şi lumina unui felinar a pătat întunericul.
-E tata, mi-a şoptit, punându-mi mâna pe gură. S-a ridicat pe vârfuri, m-a sărutat uşor pe obraz, ca o adiere şi s-a depărtat în fugă.

[Corina Militaru]

Ce parfum au amintirile acestea! Am citit cu placere acest text cald si nostalgic.

Cu prietenie,

 

[Chris]

Domnule Mony nu vă deziceţi nici la proză ca şi la rondeluri. După ce am suspinat trăind amintirile, pt că vorba aia le am şi eu pe ale mele şi ştiu cum e, m-am trezit la sfârşit izbucnind în râs! Cred şi eu că nu i-aţi mai auzit părerea. După ce v-a auzit "capodopera" tatăl mai mult ca sigur nu i-a mai dat voie să se apropie de dv :))))))))))

Nu cumva s-a ridicat pe vârfuri când v-a sărutat pe obraz? întreb şi eu gândindu-mă că băiatul e mai înalt de obicei.

[Sofia Sincă]

Strălucit text. Absolut strălucit. Romantism al locurilor natale, respect şi dragoste pentru Milcov, cel care are însemnătate pentru toţi românii. Descrierea Milcovului este mirifică, magică. Iar spre a-i da şi mai multă savoare, autorul încheie cu o idilă adolescentină.

Ce frumos! Ce frumos!

Sofy

[Ionel Mony Constantin]

 Pentru că voi înceta să mai postez in perioada următoare ţin sa mulţumesc tuturor celor care au comentat la textul meu. Rog cu această ocazie Adm. sa nu mai figurez la" membrii incluşi", onoare  prea mare pentru mine.

[Gabriela Grădinariu]

 Impresionantă dragostea cu care este descris Milcovul, o stare de spirit!