Oaia rătăcită

[Chris]

De Bobotează se ştie că este un ger de crapă pietrele, nu făcea excepţie de la regulă nici cea din acest an.

În altar, aşezat pe un scaun de lemn cu spătar înalt şi sculptat, bătrânul preot privea tânărul de-abia hirotonisit, cum îşi potriveşte tacticos odăjdiile, privindu-se din când în când în bucata de oglindă agăţată în cui. Vru să-i spună că şi vanitatea este un păcat, dar renunţă amintindu-şi că mulţi ani în urmă făcuse şi el acelaşi lucru. Oftă. Deşi pensionat, bătrânul continua să vină pe la biserică. Îi era greu să se despartă de această bisericuţă pe care o iubise şi o slujise mai mult de jumătate din viaţa lui.         

În sat, îi cunoştea pe toţi după nume, după porecle, după obiceiuri. Cununase, botezase şi înmormântase mai mult de jumătate din ei. Îl copleşeau gânduri nostalgice şi aşa îi veniră în minte ai lu’ Orac. Bătătură săracă şi curată. La fiecare Bobotează intra în casă, Rada desfăcea batista, scotea monedele mari şi le arunca în găletuşa cu aghiasmă „să fie pentru bisericuţa noastră, părinte!”. De partea cealaltă a străzii, ai lu’ Pandele. Bătătură plină de orătănii, căruţă, maşină şi casă mare. Florica avea mereu puse deoparte cele mai mici monede, de parcă le-ar fi strâns intenţionat pentru momentul acesta şi, în timp ce le arunca în găletuşă, se văita întruna „sărăcie mare, părinte, sărăcie mare!”. Oftă din nou.

– Poate ar trebui să merg cu tine, i se adresă tânărului cu speranţă în voce.

– Părinte ai slujit destul! A venit timpul să te odihneşti şi dumneata. Îl privi mustrător aşa cum un părinte îşi priveşte copilul care insistă să-i cumpere o acadea. I se părea, de altfel, că bătrânul îi va fi şi o piedică, mergea cam greu.

– Mă gândesc că ar fi bine să-ţi spun câte ceva despre oamenii locului, satul e mare o să ai nevoie de ajutor, insistă bătrânul.

– Părinte lasă-mă să-i cunosc singur. Mi-am făcut o listă cu toate numele, nu-ţi fă griji, o să intru în vorbă cu toţi. Ştiu ce am de făcut şi, în afară de asta, îl am cu mine pe dascăl - dascălul, un băieţandru sărman din sat care de-abia împlinise optsprezece ani. Recunoscu în vorbele preotului curiozitatea şi dorinţa de aventură pe care le simţise şi el cu ani în urmă. Oftă, din nou, strângându-şi genunchii cu palmele.

– Vezi, când o iei pe strada de lângă dispensar, o să-ţi iasă în cale un câine mare, negru...

– Nu mi-e frică de câini, îi reteză vorba tânărul preot în timp ce pregătea găletuşa cu aghiasmă şi busuiocul, ajutat de dascăl. Era de statură potrivită, cu trăsături delicate, foarte încrezător şi pus pe fapte mari. Deşi era slab, avea de partea lui vigoarea tinereţii. Bătrânul rămase o clipă gânditor, contemplându-şi parcă propria neputiinţă. Dar, din tăcerea contemplării, îl trezi un gând: „Dumitrache!” Tresări.

– Ai grijă când ajungi la....

– Părinte, mă descurc singur! îi taie vorba nerăbdător, salută, apucă icoana cea cu botezul Mântuitorului şi se îndreptă spre ieşire.

– Ascultă ce-ţi spun, mai strigă bătrânul în urmă, nu încerca să aduci pe calea cea bună oaia rătăcită şi nu bea mai mult de un pahar dacă ţi se oferă! Ai grijă! Ai grijă, insistă bătrânul mai mult ca pentru sine, că eşti tânăr şi neştiutor!

Tânarul ieşi fără să răspundă. Nici nu mai dădu atenţie ultimelor cuvinte. „Ce dificili sunt uneori oamenii, mai ales bătrânii!” gândi. Spuse un „Doamne iartă-mă!” pentru gândurile sale şi se îndreptă sigur pe el spre prima casă.

 

***

 

Era după-amiaza târziu când ajunse la casa lui Dumitrache – citi pe foaia unde-şi notase numele fiecărei familii. Acesta era văduv. Casa, pe care viţa se căţărase ca într-o îmbrăţişare, avea un aspect idilic. Zăpada adunată pe coardele goale, părea că încearcă să protejeze clădirea împotriva frigului. Şi intrarea casei avea drept acoperiş o frumuseţe de boltă. Probabil că vara era o oază de răcoare această gospodărie. Prin curte, lucruri şi instrumente de grădinărit erau aruncate la întâmplare. Câinele lătră neprimitor, aproape să rupă lanţul.

– Primiţi Botezul? strigă de la poartă, neîndrăznind să intre. Animalul, proptit în labele din faţă, avea pieptul lat, ochii bulbucaţi şi balele-i curgeau printre lătrături. Părea o creatură scăpată din iad.   

– Stai liniştit, părinte, că e legat bine, nu scapă! îl asigură un bărbat ce cândva fusese înalt şi solid. Avea capul acoperit cu un fes lăsat puţin pe o parte şi era nebărbierit cam de două zile. Haideţi, poftiţi, primim, sigur că primim!

Intră urmat de dascăl într-o cameră destul de spaţioasă, ce ţinea loc şi de bucătărie şi de sufragerie. Chiar în mijloc se afla o masă destul de mare, acoperită cu muşama, iar după modelul picioarelor, îţi dădeai seama că era un mobilier greu, din lemn sculptat, şi lăcuit, cum se făcea pe vremuri. Era cald şi prin aer dansau firişoare de fum de la ţigara lăsată în scrumieră de Dumitrache, lângă care se afla o sticlă de vin  începută.

La un capăt al mesei stătea un personaj mărunţel care se recomandă „Petrică Plopeanu, spuneţi-mi nea Petrică!”. Îşi aminti că sfințise casa lui nea Petrică şi el nu era, îl primise doar soţia, o femeie foarte înaltă cu o figură blajină.

Cu o mână, întinse icoana către Dumitrache, în timp ce, cu cealaltă, se pregătea să apuce legătura de busuioc, când fu oprit de acesta cu o voce blândă pe care mai târziu avea să o descrie drept „vocea care o ispiti pe Eva”.

– Hai lasă că pupăm şi icoana mai târziu, luaţi loc să vă mai odihniţi puţin, oţi fi obosiţi de mers toată ziua şi pe gerul ăsta!

Se aşezară pe scaune, cuminţi precum mieii. Preotului i se cedă onoarea de a se aşeza în capul dinspre uşă al mesei, loc care, de obicei, era rezervat de Dumitrache, acesta aşezându-i-se în partea stângă. Dascălul fu îndrumat să se aşeze în dreapta preotului, în timp ce, de la locul său, nea Petrică zâmbea mânzeşte. Găletuşa cu aghiasma fu lăsată jos, la piciorul mesei, lângă preot.

– Deci dumneata eşti noul părinte! Foarte bine, foarte bine! Petrică, adu nişte pahare că părintele e îngheţat şi copilul ăsta, arătă cu barba către dascăl, uită-te la el, tremură tot! – deşi dascălul nu dădea nici un semn că ar tremura, doar îşi trăgea nasul din când în când. Sper că bei un pahar de vin, se adresă preotului.

– Da, sigur, nu prea beau, dar un pahar primesc bucuros! Era entuziasmat de primirea care i se făcea. Nea Petrică se ridică şi dispăru într-o cameră alăturată, de unde se întoarse cu încă o sticlă de vin şi două pahare. Le orândui tacticos pe masă lângă celelalte şi le umplu cu atenţie pe fiecare, gest ce arăta un mare drag pentru această îndeletnicire.

Preotul ia o gură din vin şi holbează ochii.

– Bun al dracu, nu-i aşa părinte? Dumitrache râse zgomotos dându-i una în spate cu palma lui mare ca o lopată. Preotul, luat pe nepregătite, se apleacă puţin în faţă tuşind uşor. Hai, mai ia o gură, să-ţi vină sufletul la loc! Aşa, bea-l tot! adăugă ţinându-i paharul cu două degete, astfel încât acesta bău mai mult forţat. De partea cealaltă a mesei, nea Petrică îi întinse un pahar dascălului ce nu aşteptă să fie rugat de două ori.

– Observ că dumneata drăcuieşti! spuse preotul.

– Da, da, mi se întâmplă, nu mă pot abţine! Hai, lasă, nu o lua aşa în tragic, mai bine să mai bem un pahar!

Îi veni greu să refuze, vinul era parfumat şi părea uşor, nu ca acele vinuri de ţară care îţi învineţesc buzele şi te ameţesc de la prima înghiţitură. Până la urmă, ce era rău în a bea un pahar de vin, mai ales după munca de azi era chiar binemeritat. Şi apoi simţea nevoia de a se îngriji de sufletul lui Dumitrache, ce părea pierdut. Îşi simţi menirea,  motivul pentru care alesese această cale. Sângele tânăr îi clocoti în vene aducându-i căldură în obraji.

– Pereţii odăii dumitale nu sunt împodobiţi cu nici un odor pentru hrana sufletului, zise dând roată cu privirea şi tresări la vederea unui calendar cu femei dezbrăcate. Dumitrache îi surprinse mişcarea.

– Cum să nu fie împodobiţi? Zi-mi că nu-ţi place. Uite, pe asta am botezat-o Suzana! râse zgomotos făcându-i cu ochiul dascălului care roşi tot.

– Mă refeream la o icoană pentru rugăciune şi liniştirea sufletului!

– Aa, o icoană! Petrică să-mi aduci aminte să cumpăr o icoană! Hai mai ia o gură şi nu mai fi aşa supărat, să ne bucurăm de vinul ăsta că uită-te la el cum arată! Nu ziceţi voi că este sângele lui Iisus?

– Sângele lui Iisus este vinul sfinţit de Sfânta Biserică şi se primeşte la împărtăşanie!

– Ce vorbeşti? Vinul ăla chior şi îndulcit? Uite ăsta, ăsta este sânge! şi ridică paharul ca lumina becului să traverseze culoarea rubinie şi limpede. Bău şi plescăi satisfăcut. Dumneata, ca să demonstrezi că-l  iubeşti pe Iisus, ar trebui să stai beat tot timpul! Eu beau un pahar de vin pe fiecare zi, deci îl iubesc mai mult decât voi toţi la un loc! concluzionă făcându-l mândru pe însuşi zeul păgân.

Preotul termină paharul şi dădu să se ridice replicând că nu aşa trebuiesc înţelese lucrurile. Simţi că nu-l mai ajută picioarele, parcă erau de plumb şi, cu ultima picătură de vin, băuse şi bruma de judecată ce-o mai avea la acel moment. Odată cu plumbuirea picioarelor i se dezlegase limba. Vorbeau despre Iisus şi îi plăcea, îl iubea pe Domnul lui. Nu observă că nea Petrică avea mişcări de felină şi, din când în când, aducea sticle pe masă de părea că acestea răsar pur şi simplu! Pe la a treia sticlă de vin, se iscă o dispută între el şi Dumitrache pe tema păcatului originar. Acesta susţinea că, după atâţia ani, ne-am lepădat de păcat şi că triburile africane sălbatice n-au auzit de el, deci nu sunt păcătoşi, în timp ce preotul susţinea că există păcat cât există carne şi lepădarea se face doar prin îmbrăţişarea harului hristic, africanii vor muri păcătoşi şi nu-i vom întâlni nici în rai nici in iad! Apoi, cuprins de o euforie pe care numai ameţeala bahică o dă, Dumitrache voia să fie împărtăşit, să înveţe Tatăl nostru şi să meargă împreună cu preotul în Africa întru creştinarea africanilor repetând întruna „Şi cu ăia ce se-ntâmplă? Unde se duc amărâţii ăia?”

În cameră era o hărmălaie de nedescris şi fum. De o parte a mesei, nea Petrică îi dădea sfaturi medicale dascălului, explicându-i că vinul este medicament şi să bea de câte ori poate, că-l va pune pe picioare de orice boală. De cealaltă parte, Dumitrache vorbea tare încercând să acopere ceilalţi vorbitori. Se contrazicea cu preotul,  câte un „ha,ha,ha!” puternic îi ieşea din piept când i se părea că are dreptate, după care dădea puternic cu palma în masă lucru ce se auzea până afară şi se vede că irita câinele, întrucât, de fiecare dată, acesta scotea un urlet scurt. Petrecerea era în toi şi noaptea îşi lăsa pleoapa grea peste sat.

Discuţia sări de la Geneză la Evanghelii fără a se ajunge la vreun rezultat, ceea ce, la un moment dat, îl determină pe Dumitrache să strige:

– Recunoaşte că nu eşti credincios, altfel nu-ţi mai dau vin!

– Nu-mi trebuie vinul tău, îl pot trimite şi eu pe dascăl să-mi cumpere! strigă la rândul său preotul.

Dascălul tocmai sugea din pahar cu zgomot, fericit precum un căţeluş la ţâţă, sub îndemnul blând al ochilor sticloşi şi bulbucaţi ai lui nea Petrică:

– Bea puişor, bea tot! Te ştiu al cui eşti, n-ai să guşti la tac-tu aşa ceva!

În toiul discuţiei despre trădarea Mântuitorului, preotul îşi aduse aminte brusc de ce venise, aşa că apucă legătura de busuioc bine îmbibată cu aghiasmă, o ridică plin de elan lovindu-l peste faţă pe dascăl care, beat şi el, nu se mai oprea din rânjit, stropi un colţ al camerei, câţiva stropi ajungând şi pe scăfârlia lui nea Petrică, în timp ce rostea puternic: „Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh!” şi cu un ultim efort, strigă: „Numai prin sfânta împărtăşanie se ajunge la dumnezeire, de aceea eu iubesc deopotrivă şi pe credincioşi şi pe necredincioşi!” Apoi se prăbuşi cu capul pe masă într-un hohot de plâns, bolborosind ceva de neînţeles, asemeni idolului său.

 

***

 

A doua zi de dimineaţă deschise ochii şi încercă să vadă prin ceaţa ce-i acoperea privirea. Avea impresia că are un creier umflat ce pluteşte într-un lichid şi când se loveşte de pereţii craniului îi provoacă o durere ascuţită. Îl încerca o senzaţie de vomă şi plescăi de câteva ori. Gura era cleioasă şi avea un gust neplăcut. Ceaţa se mai risipi şi recunoscu sufrageria, era acasă. Cum ajunsese acolo, pe canapea, habar nu avea. Auzi un mormăit înfundat ce părea că vine de undeva departe.

– Ce-ai zis? întrebă cu vocea stinsă în timp ce-şi ţinea capul într-o încercare disperată de a opri durerea.

– Ai văzut ce păţeşti dacă nu ai răbdare să asculţi? recunoscu vocea preotului bătrân care îl bătea prieteneşte pe umăr. Fusese chemat de tânăra preoteasă. Era îngrijorată de starea bărbatului ei şi repeta întruna că „Dănuţ al ei nu bea, nu băuse în viaţa lui un pahar întreg de vin.” Atunci înţelese.

– Dumitrache a fost inginer holticultor şi face cel mai bun vin din sat, începu să-i povestească bătrânul. Da, da, poate cel mai bun vin pe care l-ai băut vreodată. Oftă la gândul că acum nu mai are motiv să-i treacă pragul, dar poate o să-l viziteze aşa, pur şi simplu, de dragul vremurilor trecute. Şi mie mi-a făcut acelaşi lucru cu mulţi ani în urmă, continuă povestea. Pe atunci eram tineri amândoi, erau alte vremuri. După aceea doar treceam pe la el, beam un pahar de vin cu mâna pe clanţă şi nu mai cădeam în capcana discuţiilor religioase. Nici nu mai scoteam busuiocul din găletuşă, nu primea botezul cu adevărat. Trebuie să-l accepţi aşa cum e şi să ştii că Dumnezeu ne cunoaşte pe toţi şi ştie cum ne-a lăsat, ne are El în grijă!

 

[Chris]

Mulţumesc Melania pentru trecere şi comentariu! Da, se poate cizela orice prin muncă, dar mai ales cu răbdare! :))

[Gabriela Grădinariu]

    Dăruită cu talent , construiești  un text delicios , pretext pentru a ilustra că elanul oricărui început este presărat cu nesăbuințe , iar  înțelepciunea este rodul experienței proprii.    Te felicit!

[Chris]

Mulţumesc Gabriela! Încântată de trecerea ta! :))

[Nădejde Angelina]

Am citit cu plăcere! Felicitări Augusta!

[Chris]

O, ce surpriză, mă bucur că te-ai amuzat Mihaela - voi mai incerca să scriu texte comice :))))))))

[Chris]

Încântată de vizită, Angelina, mulţumesc! :))