Cine sunt?

[Dragoș]

Pe șapte cărări mă întorc încet spre casă
Cu sticla în mână, pășesc strâmb prin ceata deasă
Noaptea mă îmbrățișează cu brațe de fum
Și nu mai știu dacă mă-ntorc… sau mai duc, oricum.

Și recunosc nu mai știu de capul meu
De când ai plecat strada a devenit refugiul meu
Pașii mei răsuna-n noapte goi și grei
Mintea mi-e în ceata, ochii îmi sunt umezi
Îmi vine să strig de durere dar nu mă aude nimeni..

O nouă seara, o noua beție, nu beau de nevoie!
Beau sa simt ceva... Macar durere..
Sa simt că respir chiar daca sângerez
Sa știu că exist chiar dacă mâine nu mă trezesc.
Vocile din capul meu se lupta cu demonii din mine
Mă trag în întuneric, nu mai văd nicio lumină.
Îmi spun să beau, să uit, să cad din nou în gol,
Dar inima mea urla "încă mai ai un rol".

Pe străzi pustii, doar pașii mei mă țin în viață,
Îmi ard plămânii-n fum, dar sufletul nu se agață.
Nu caut fericirea, că știu că nu mai vine,
Doar liniște amară, sticla rece lângă mine.

În mintea mea repet cuvintele "nu sunt nebun"
Simt că încă sunt stăpân pe mine... dar totu-i scrum
Incerc sa respir.. dar parca mă înec cu fum
Incerc sa nu mă pierd dar deja am uitat cine sunt..

[bolache alexandru]

Chiar dacă sunt ceva elemente lirice mi s-au părut mai degrabă proză...

[Grig Salvan]

Dramatic episod de viață trăită acut și problematic. Atmosfera și unele expresii mi-amintesc de Bacovia, aceeași vreme de beție, aceeași melancolie pe străzile pustii, aceeași întoarcere specasă cu pasul strâmb, cu dus și întors inconștient de scop, dar în ansamblu poemul prinde prin naturalețea trăirii și auto-analiza dură și necruțătoare.