pustiu de toamnă

[Nuta Craciun]

te așezi timid la marginea unei dimineți
clipele sunt aripi de mortar le cari după tine
vezi lumea dintre coperțile închise
mai mult o ghicești ca pe un castel de vată
țesut sub pleoape ca pe o îngăduință
atunci când te poți îndrăgosti de o icoană rugându-te
căci divinul are forme omenești
de aceea poți crede că ceea ce vine este tocmai
minunea pe care tu o așteptai
dar niciodată nu te-ai simțit vrednic să rostești o rugăciune
și nici nu ai avut puterea să stai drept sub coasa
care îți împarte păcatele în osânde
timpul ți-a îmbătrânit prematur dar știi
că recondiționarea secundelor se face după modelul
tradițional învățat pe de rost la lecția de zbor zilnic
când îți iei înapoi toți anii trăiți în zadar
îți împarți viața în bucățele ca-ntr-un tablou de Picasso
alegi bucata cea mai mare
care seamănă cu o versiune fidelă a îngerului
din vitrina copilăriei
amesteci bine timpul rămas în clepsidră
îți faci palma căuș și bei cu înghițituri mici
pe inima goală ca la împărtășanie
si vezi cum noaptea nu își mai face culcuș
lângă sânii tăi
nici viața nu mai e doar o amintire fugară
o pală de vânt ce-și trece umbra prin inima ta
puii de lumină îți ciugulesc din palmă iar zilele
își urmează cursul lor firesc
spre locul acela
unde secunda e mai mare decât o veșnicie

[Nuta Craciun]

Mihaela, Grig, Alex, Manuela, recunoscătoare pentru semnele voastre, vă mulțumesc din suflet.

Răspund târziu pentru că am fost departe de calculator, îmi cer scuze pentru întârziere. Cu telefonul e mai greu, am putut citi dar nu vedeam pagina în întregime și îmi pierdeam șirul cuvintelor. 

Nu știți ce bucurie mi-a făcut fiecare cuvânt exprimat atât de frumos de voi. Cred cu certitudine că poezia după ce îi dai drumul, poate trăi mai departe în cititori, în cititori ca voi care pot dezlega atât  de frumos sensurile...

Vă îmbrățișez și vă doresc tuturor multă sănătate, bucurie, inspirație și spor la scris! Să ne auzim cu bine!! 

 

[Manuela Munteanu]

Parcă într-o tăcere absolută au fost reconstituite secundele, deși s-au scris multe cuvinte. Parcă ele, cuvintele, au tăcut și au eliberat doar esența. ,,atunci când te poți îndrăgosti de o icoană, rugându-te" - platonic, concludent, expresiv, absolut. Foarte frumos și profund!

[bolache alexandru]

O poezie aflată în mersul firesc al toamnei și universul mirific al credinței...

[Grig Salvan]

Calmă meditație în marginea unei dimineți de toamnă, priveliștea lumii „ca un castel de vată”:

„atunci când te poți îndrăgosti de o icoană rugându-te
căci divinul are forme omenești”

când bei timp amestecat în căușul palmei iar zilele tale își urmează cursul spre locul în care secunda e mai mare decât o veșnicie. Lecturat cu plăcere pentru atmosfera indusă și tonul elegiac autumnal.

[Mihaela Popa]

tu ai umplut "pustiu(-ul)de toamnă" cu  trăiri și sensuri autentice

fac și eu palma căuș și mă adap de la izvorul tău de înțelepciune

îmbrățișări de suflet

[Nuta Craciun]

Amanda, Mihai, Dan, Lisia, vă mulțumesc pentru semnele voastre. 

Dragii mei colegi, cred că pustiul sau singurătatea este o artă, dacă știi să o trăiești la acel nivel care să te ajute să te descoperi și să fii creativ. Importantă este gestionarea singurătății, căci orice competență se probează în singurătate, dar ea nu trebuie să aibă neapărat ceva toxic, e mai degrabă un timp de meditaţie şi purificare, un timp autentic în care înveți să te observi pe tine, pentru că prin forța lucrurilor, prioritatea ești tu.

Mă bucur că ați simțit și voi că pustiul meu e ”plin”, puii de lumină pot fi ademeniți să-și facă iarăși cuib între coastele mele și drumul înainte chiar poate fi lin. 

Vă îmbrățișez! 

[Vasilisia Lazăr]

Nu prea e pustiu în poezia ta, Nuța, chiar deloc. O rețetă în care te cam pierzi.

[petrut dan]

La poemul tău care numai a pustiu nu seamănă, că e plin, dă pe deasupra)) aș avea atâtea de spus că mai bine pun direct like! Cu drag!

[Mihai Katin]

te așezi timid la marginea unei dimineți....este o  persoana, este sufletul  ,este ceva  sau  cineva  ce  se pierde in labirintul  metaforizat  al  vietii sa  afle  acel  final  ,de dorit  as zice:

puii de lumină îți ciugulesc din palmă iar zilele
își urmează cursul lor firesc
spre locul acela
unde secunda e mai mare decât o veșnicie....si  undeva  este un pustiu  ca  o  umbra  a melancoliei  fara vreun nume ,da ,sa-i  spunem pustiu  de toamna...

[Amanda Spulber]

Hologramă. Asta mi-a venit în minte. Întregul reflectat în fiecare parte. Poate calea spre a găsi un înțeles și un sens.