Un altfel de eseu despre tristețe, neprihănire, ură și bluesul meu despre un hidrant roz | prozopoem

[Petre Ioan Crețu]

 

despre tristețe nu poți scrie decât din interiorul ei și din ea nu ai nicio șansă să scapi, ca s-o înțelegi trebuie mai întâi să fii cuprins de ea dar în acel moment e deja târziu

 

i-am scris de curând femeii pe care o iubesc: „cred că voi pleca curând, Liublia sunt foarte obosit, uit prea multe lucruri și am o tristețe grea cum nu am mai avut și care mă copleșește cum nu am crezut și nici nu mi-am închipuit că tristețea poate să ucidă și că e atât de rea dar mai ales că e cea mai perfidă stare care ți se poate întâmpla, îți amorțește instinctele toate apoi te sufocă lent ca un șarpe care te încolăcește și apoi te strânge și te sufocă, ca poet am crezut că tristețea înnobilează în special bărbatul, greșit! cel mai grav e că nu te mai poți împotrivi, că nimic nu te mai revoltă că devii inert și vegetal ce este mai trist e că omul prins în ghearele ei nu îngrijorează pe nimeni nici măcar pe cei apropiați lui fiindcă el lasă impresia că este viu dar nu e așa și timpul mi se topește și picură ca țurțurii iernii și e mereu prea târziu...

 

la un moment dat tristețea devine flămândă și e tot ceea ce ne înconjoară nu mai există spațiu nu mai existăm cei mai mulți cedăm definitiv și plecăm din viață fără rămas bun fără păreri de rău ca niște străini oameni fără umbră unde focul tinereții tale se împletește cu fire din părul meu alb în noaptea în care cerul și-a aprins toate stelele lui poate a fost noaptea de sânziene nu mai știu și unde îngerii călători poposesc înainte de rai în cârciuma mirosind a renunțare și îmbrâncită de soartă în calea drumeților unde alcoolul se hrănește cu puținul de voință care mai pâlpâie în noi în timp ce toți ne chircim temători în singurătățile noastre ca într-o carceră și ne ascundem stânjeniți fiecare cum poate secretele dar mai ales rănile vechi cicatrizate

 

în mintea mea rula de fiecare dată păcatul pe un ecran uriaș, viața și carnea îmi cărau întrebări nedeslușite încă de nimeni și mă înroșeam tot de vină deși mă mutasem de ceva timp în inocența și inima ta amândoi neputincioși și cu sufletele înspăimântate de frica rutinei și cum plonjez în fiecare noapte în sângele tău ca picături mari din mine să plouă în patul nostru poate stropi de vină poate că sunt un pudic înfricoșat de dorință sau doar sufocat de lacrimi și de orgasmele promise dar și sub greutatea condamnării acestei cărți pentru a se preface în îngeri cruci și flori și așternută peste pieptul meu ca un mormânt

se spune că în ultimul minut al vieții vom primii toate răspunsurile și că e momentul în care conștientizăm cât de puternici și speciali suntem ultimul minut al vieții sau cascada transcendenței acceptarea și înțelegerea a ceea ce ne-a fost menit să facem ca fărâme de lut modelați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu

 

______

(n.a.) pe bună dreptate că mă veți întreba despre bluesul și hidrantul din titlu și de aceea e bine să știți că bluesul se aude continuu în mintea și sufletul meu și e de fapt un plâns fără sfârșit și deloc bărbătesc iar hidrantul e în barul din satul meu unde îmi ostoiesc durerea în alcool și unde se vor întâmpla poemele din cartea aceasta în același bar e și un tonomat vechi de unde ascult din când în când blues... în fapt acest text este un fragment din Proiectul 510019 Liublia, ea zice Lușca, eu i-am zis Liușka, aceste trei nume toate sunt corecte și până exact acum când am terminat cartea am crezut că ea reprezintă cea mai mare năpastă, ca un blestem al lui Dumnezeu când fără nicio îndoială Liublia este cea mai mare bucurie care mi s-a întâmplat vreodată!

[Petre Ioan Crețu]

petrut dan : Nu chiar acum am intrat în USR, ci în 2020, când atunci mi-am depus dosarul, după mai multe invitații publice. Faptul că aveam deja un premiu dat de USR puteam să intru și doar făcând o simplă cerere, dar mi-am depus dosarul ca toată lumea.  Dar sunt lucruri mai puțin importante, chiar dacă intrarea in USR s-a dovedit onorantă și mi-a asigurat și o liniște financiară.

Îți mulțumesc pentru aprecieri, toate cele bune!

[petrut dan]

Am citit și recitit, cred că am dat like de ieri, am avut ocazia să vă mai citesc și în alte spații, sunt de acord cu Vasilisia, meritați cu prisosință calitatea de membru USR, eu chiar am rămas surprins că abia acum s-a întâmplat, dar revenind, prozopoemul dvs impresionează prin forța și ineditul imaginilor; chiar mă imaginez în cârciuma aceea „îmbrâncită de soartă în calea drumețilorși a morții”, mă recunosc un iubitor de astfel de cârciumi și vă binecuvântez pentru faptul că ni le scoateți în cale, ca pe un loc de unde fiecare dintre noi își poate continua drumul, însoțit de cei doi tovarăși buni, imaginația și talentul dvs., care îndrumă cu atâta generozitate! Imagini profunde, chiar dacă aș putea „reproșa” tonuri de gri și accente joase, dar care asigură cuvintelor un suport unic de farmec și trăiri la cote maxime! Cu mare drag și plăcerea lecturii! De mult nu am citit un prozopem cu dorință de a nu se sfârși prea curând!

[Petre Ioan Crețu]

Chris : Mulțumesc mult, sărut-mâna!

[Chris]

imi plac mult prozopoemele dv.

[Petre Ioan Crețu]

Mihai Katin : Fiecare își trăiește tristețea cum poate. Acest prozopoem deschide Blues pentru un hidrant roz, o carte de poezie. Și da, știu ce este bluesul și mai ales că el nu vindecă dureri, rolul lui este de a bine dispune oamenii obosiți de muncă și a apărut pe plantațiile  din sudul profund al SUA pe la sfârșitul anilor 1800, ele au fost cântece ritmate (nicidecum tânguitoare) de lucru, apoi balade narative simple și în timp se regăsește în jazz , rhythm and blues, rock and roll, rock, etc. :)))

[Mihai Katin]

Tristeţea ce-mi răsare în inimă amurg,
Când apele sunt albe sau galbene ca norii,
De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge,
Eu veşnic voi fi trist cu faţa ca amurgul.

de Zaharia Stancu

un text admirabil, ma bucura mult aceasta marturisire: e bine să știți că bluesul se aude continuu în mintea și sufletul meu și e de fapt un plâns fără sfârșit... de ce? pentru ca blues-ul este muzica ce poate vindeca si intari un suflet...

[Petre Ioan Crețu]

 Ana Cîmpeanu, vă mulțumesc pentru comentariu, sărut-mâna!

[Petre Ioan Crețu]

Vasilisia, mulțumesc mult pentru observație și comentariu. Sărut-mâna

Manuela, mulțumesc mult pentru comentariu, cât privește în a scrie cu bucurie despre iubire, o să vin cu o n.a . la acest poem, în rest, structural sunt un om trist, dar plin de viață :) Sărut-mâna

[Vasilisia Lazăr]

Un prozopoem splendid. Mereu v-am apreciat poezia și m-am bucurat enorm atunci când ați intrat în Uniune. Am zis: uite un poet care chiar merită să fie acolo! Poezia dumneavoastră e una puternică, de impact, o poezie originală, care sfidează orice tipar.

Cu privire la textul de față, arabii spun că tristețea e a oamenilor care gândesc. Pentru aceștia, nicio bucurie nu poate fi perfectă. Însă nimic nu e mai creativ ca tristețea.

Și apoi, „pe pământ, tot ce există are nevoie, din când în când, să plângă.” 

Vă mulțumesc pentru postare! Prețuire!

viața mea și carnea îmi cărau

[Manuela Munteanu]

Da! Un text demn de toată lauda. O densă analiză a tristeții, scrisă măiestrit, cu toată forța și farmecul unor cuvinte foarte bine alese și gândită într-un registru înalt. Aștept cu mare interes și altele. Poate despre frumusețea vieții, despre împlinirea aspirațiilor, despre bucuria iubirii, despre sprijinul femeii dragi? Aceste sugestii nu-și au rostul decât în ipoteza unei adevărate tristeți trăite. Este tare alunecoasă, iar predispoziția există în fiecare dintre noi. Dar sunt atâtea bucurii!