Nu mi-ar ajunge niciun veac...

[gabriel cristea]

Nu mi-ar ajunge niciun veac să scriu poeme,
Încremenit în plopii argintii, tremurători,
Sub care trec ca prin morgane lumi trireme...
Danubian e sângele fluizilor fiori!

Privesc înlăcrimat cum, roată, pelicanii
Mă poartă prin orfeice văzduhuri - și sunt jar!
Mă simt ca un ilgan arzând și parcă anii
S-ar pierde-apotropaicelor ochiuri de frunzar.

Mi-o liniște de val și ierburi trec prin site,
Aidoma aripilor ce s-au suit pe vânt;
Mă răscolește blând un murmur de răchite,
Și simt cum zboară sufletu-mi de soare și pământ...

Aud cum sulițe macedonene culcă,
La Istru, holdele de grâu, păzite de un zmeu;
Mă răscolesc istorii vechi și treaz sunt încă;
Și mă închin precum un get la Sfântul Deceneu.

Ah fluviule lutos, în limba-ți istriană,
Moșită-n dinogetice* coloane și-n ostrov,
Îți simt vertebrele ușoare ca o pană
Cu care zbor pe țărmul tău străvechi fără istov.

Nu mi-ar ajunge niciun cer să scriu poeme,
Însuflețit de păsări călătoare și de nori;
Pe-acolo curg ca prin lacustre lumi trireme...
Ce solitare pânze de tăcere și ce zori!

Notă*
Dinogetia a fost o așezare geto-dacică, apoi fortăreață romano-bizantină, menționată de Ptolemeu, situată pe malul stâng al Dunării, la vărsarea Siretului (pe teritoriul actualei localități Garvăn, județul Tulcea.

[Chris]

ce frumoasa inspiratie! 

[gabriel cristea]

Doamnă Ramona Nicoleta Cornaciu, mulțumesc mult de apreciere. Natura creează inspirația și respirația lirică 

[gabriel cristea]

Mulțumesc frumos, Grig! E suficient să colinzi Dobrogea, pentru ca estetica poeziei să-ți răbufnească prin vene. 🙂 Mulțumesc și lui Dumnezeu pentru acest frumos pământ!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un final  surprinzător, inspirația depășește chiar și infinitul, transmițând o stare de libertate.

[Grig Salvan]

Sub pânza de păianjen, precară și vulnerabilă, a realității ce ne cuprinde azi ca o mrejă sufocantă, stă mereu osatura unei realități fundamentale zidită în timpuri eroice și cutezătoare. Mereu mă transportă în acea lume versurile semnate gabriel cristea, versuri pe care le aștept mereu cu emoție și curiozitate estetică.

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Mihai Katin! Slavă Domnului, Dobrogea nu-i stearpă în mitologie, nici în forme de relief, așa încât ar fi păcat să n-o explorăm liric.

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Lisia! Răscolind scântei lacustre și-ale plopilor frunzare, foșnitor își poartă pasul muza lumilor solare.

[Mihai Katin]

sufletul poetic  își are tărâmurile sale de inspirație  despre care aflam sau nu,cum ne este norocul ,aici  îl avem  pentru ca  aceasta mitologie danubiana este explorata magistral....

[Vasilisia Lazăr]

Gabi, acest poem nu este despre Dunăre, ci o declarație de iubire pentru rădăcinile din care te-ai născut. La tine, Istrul nu este un simplu fluviu, ci o ființă vie, purtătoare de memorie, iar istoria nu se învață din cronici, ci se respiră prin fiecare răchită, ostrov și val. Îmi place că erudiția nu apasă poemul, ci îl luminează discret, iar mitul și realitatea se contopesc firesc. Tu, practic, locuiești în istorie. Finalul este splendid: înțeleg că nici un veac și nici un cer nu ți-ar ajunge, fiindcă iubirea pentru acest pământ nu încape în măsura timpului. Un poem amplu, vibrant și profund românesc, scris cu inimă de poet și suflet de străjer al memoriei. Reverență!