„Școala tinerilor îndrăgostiți”

[Dulmin Aurel]

  Am reușit să evadez din ghearele unei realități imaginare pentru a intra în lumea unei dimensiuni necunoscute. Și cad sau poate mă înalț sau poate înot în apa tulbure din viitorul incert al nemărginitul ocean al timpului. Sunt umbre peste tot, umbrele iluziilor mele ce-mi deschid calea spre nemurire. M-au înconjurat, m-au înlănțuit și cu un mers lipicios, prin miros de sulf se târăsc spre veșnicie trăgându-mă după ele.

  Mi-e frig, un frig pe care nu-l recunosc. Frigurile fricilor mele probabil sau poate frigul neputinței sau poate, de ce nu frigul ce apare odată cu frica iluziei întunecate a morții sau poate...

  Și evadez din ghearele unui alt coșmar.

  Mă trezesc transpirat, ud. În cameră nu sunt mai mult de 20 de grade cu toate că mi-aș fi dorit să fie cel puțin 30, căldura unei zile toride de vară. Mă mulțumesc cu căldura pe care o am. În sfârșit, o zi fără nimic deosebit în ea. O ieșire de cel puțin o oră după care acasă din nou.

  Trebuie să ajung până la cineva și gerul de afară mă trage ca un magnet spre casa pe care tocmai a părăsit-o. Nu renunț la plimbare și o iau încetișor spre oraș. Nu este nevoie să mai spun că străzile sunt aproape pustii.

  Bă, nu-mi vine să cred! În fața mea, în stația de autobuz un băiat, nu cred că are mai mult de 14 ani, cu un buchet de flori, în mână. Trandafiri. Mă apropii de el. A înghețat, dar nu are de gând să plece. Probabil așteaptă autobuzul, îmi trece repede prin minte. Dacă ar fi așa ar trebui să mai rabde frigul cel puțin 40 de minute. Brr!

  - Intră în magazin până vine autobuzul îi spun și arăt cu capul spre magazin.

  - Nu aștept autobuzul, îmi spune, după care tace.

  Întoarce capul, semn că nu are chef de vorbă. Nu spun nimic. Pun degetul pe o petală.

  - A înghețat săraca, șoptesc și plec în treaba mea.

  Cred că am făcut vreo 10 pași când nu știu ce-mi veni să îmi întorc capul. Văd băiatul zgribulit lângă băncuța din stație. Parcă ar fi un bloc de gheață. Stau și eu. Sunt curios să văd cât rezistă în ger, mai ales după felul cum este îmbrăcat. Are el un motiv pentru care așteaptă în ger. Nu știu, cred că sunt peste 10 grade cu minus afară, și el...

  Încerc să-l înțeleg. Îmi vine să râd, cred că buchetul de flori este mai scump decât îmbrăcămintea lui. Adidași în picioare, o scurtă de fâș încheiată până la gât, o scurtă mai degrabă de toamnă decât de iarnă și pantaloni de trening pe el. Cu siguranță îmbrăcați pe piciorul gol. Și rezistă băiatul.

  Privindu-l intru în amintire.

  Sunt la liceu, în anul întâi. Mi s-a ivit o ocazie. Urmează să mă întâlnesc cu ea, Eugenia, o colegă de clasă, superbă, poate așa o vedeam eu. Oricum cu mult deasupra celorlalte colege. Din câte am înțeles a venit în liceul nostru silită de împrejurări. Nu am aflat motivul. Nu a stat decât un an la noi după care a aplecat, Ceva mai târziu aveam să aflu ca a intrat la arte. Face parte dintr-o familie bună. 

  Afară un frig de crapă pietrele. Sunt îmbrăcat doar cu uniforma școlară. Am fugit de la ore. Ea nu a venit la școală. Doar Nelu cunoaște relația pe care o am cu ea. Aștept în sala de așteptare a cinematografului. M-am așezat lângă calorifer. Plasatoarea se uită lung la mine.

  - Aștept pe cineva îi spun, înainte să mă întrebe.

  Zâmbește și intră în casierie. Probabil stă la o bârfă cu casiera.                                                 

  Rulează „Școala tinerilor îndrăgostiți” un film cu Jane Fonda. Nu prea este lume. De altfel în sală dacă au fost 20 de spectatori. În sfârșit.

  Iat-o. Intră. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Îmbrăcată într-o haină de blană albă lungă până jos spre glezne. O căciulă tot așa din blană în ton cu haina de pe ea. Cizme îmblănite, Ce mai, îți fură numaidecât privirea și eu un prăpădit...

  Vine spre mine, căutând ceva prin poșetă.

  - Nu credeam că ai să vii îmi spune și îmi întinde 100 de lei.

  Un bilet pe ultimul rând, cum m-a rugat ea să cumpăr, ajunge la 4 lei. Ea mi-a dat 100 fără să-mi ceară restul. Mi-a spus doar să iau bilete. Avea și mărunt, dar ea...

  Plasatoarea și casiera mă privesc cumva uimite. Diferența dintre ea și mine este enormă. Nu le vine a crede.

  Nu știu ce să fac cu restul. Normal că prima idee este să fac pe prostul și să îl țin la mine..

  - Ia restul îi spun cu un fel de părere de rău în glas.

  - Păstrează-l tu. Poate mergem și la o prăjitură, îmi spune punându-și palma pe mâna în care țineam banii întinși spre ea.

  Habar n-am cum a jucat Jane Fonda în film. După ce s-a dezbrăcat de haină am rămas blocat cu privirile pe trupul ei. În uniformă școlară nu aveai ce să vezi. Dar acum!

  O cămașă și o fustă scurtă, o palmă deasupra genunchiului.

  Nu știu când s-a terminat filmul. tot filmul ne-am aflat pe o altă planetă. Eram doar noi doi într-un univers creat, imaginat de noi

  Mergem împreună spre casa ei. O conduc acasă. Tot drumul și-a ținut mâna în buzunarul pantalonilor mei. Și-a petrecut-o după mijlocul meu, s-a strâns în mine și am plecat spre casă. Din fericire banii rămași se aflau în celălalt buzunar. Simt degetele ei calde. Îmi place. Încerc să prelungesc cât mai mult această stare. Merg încet. Nu mai simt gerul. O țin pe după umăr. Se întunecase afară. Nu mai avem mult și visul se va destrăma.

  O mașină oprește lângă noi. Coboară o frumusețe de femeie din ea, Eugenia se retrage brusc. Se depărtează. Mă uit curios la ea. Privește spre femeia din fața ei.

  - Cine-i amărâtul ăsta? o aud pe femeie.

  - Este un coleg de clasă. Am fost la meditații și mă conduce spre casă spune repede, spre nu ai mai da răgaz să o apostrofeze.

  - De aceea erai lipit de el? o întreabă și se întoarce spre mine.

Mă simțeam ca ultima găină de la avicola.

  Stația de autobuz aproape goală.  Am impresia că gerul de afară este a doua grijă a băiatului. 

  În sfârșit de băiat se apropie o femeie la braț cu o fată de vârsta băiatului. Se opresc în fața lui.                Vorbesc ceva. Nu dau importanță. Băiatul sfios îi întinde buchetul de flori fetei.

  Mama fetei,  nu știu de ce cred că sunt mamă și fiică, îl privește cumva nedumerită. O trage de braț pe fată ce abia reușește să zică un mulțumesc. Îi privesc. O întâlnire ratată probabil. Băiatul se întoarce. Totuși s-a ales cu un mulțumesc. Fata, iubita lui probabil, a plecat. Se apleacă își ia ghizdanul așezat lângă băncuță și trist vrea să plece. Aruncă o ultimă privire spre cele două. În același timp se întoarce și fata. Pentru o clipă privirile lor se întâlnesc. Timpul s-a oprit în loc. Fata se smulge de la brațul mamei și aleargă spre băiat, care o luase deja la picior.

  - Paule! țipă scurt, Așteaptă!

  Paul se întoarce. Nu are timp să facă nimic. Este luat în brațe. Mama fetei stă locului și îi privește înmărmurită.

  - Vino cu noi și ajută-ne, o aud abia silabisind.

  Pe față i se citește resemnare, un fel de acceptare a situației, situație în care a pus-o fii-sa.

Au plecat împreună. Plec și eu. Cu mine viața nu a fost atât de darnică. Poate puștiul își va găsi fericirea în brațele iubitei sale. Sau poate este doar o poveste imaginată de frigul din mine. 

  Oricum prin miros de sulf, umbre lungi și reci se târăsc spre veșnicie trăgându-mă după ele.

[Vasilisia Lazăr]

Textul acesta m-a prins între două lumi: una a prezentului rece, aproape ostilă, și alta a memoriei, incandescentă, vie, dureros de frumoasă. Reușiți din nou să transformați o simplă întâmplare – un băiat cu un buchet de flori în ger – într-un declanșator de introspecție profundă. Construcția este remarcabilă: realitatea imediată se topește în amintire fără granițe vizibile, iar trecutul nu apare ca nostalgie dulce, ci ca o rană fină, încă vie. Episodul cu Eugenia nu este doar o poveste de adolescență, ci o confruntare brutală cu diferențele sociale, cu fragilitatea sentimentelor și cu prima lecție despre umilință și iubire. În contrapunct, scena finală – cu băiatul și fata care își depășesc timiditatea și constrângerile – aduce o lumină neașteptată. Acolo unde naratorul a pierdut, viața pare să ofere o a doua șansă, dar nu lui, ci altcuiva. Și tocmai această deplasare a speranței dă textului o melancolie autentică. Frigul devine, pe parcurs, un simbol total: frigul social, frigul singurătății, frigul memoriei, dar și acel frig interior care nu mai poate fi încălzit nici de amintiri, nici de realitate. Este un text matur, bine dozat emoțional, în care confirmați încă o dată forța de a scrie despre vulnerabilitate fără patetism și despre iubire fără iluzii facile.

Felicitări!

[Dulmin Aurel]

  Mulțumesc și mă înclin cu mult respect. Îmi plac răspunsurile tale.

  Îmi cer scuze pentru lipsa mea de politețe. Mă refer la felul meu de a mă adresa, dar folosind persoana a doua singular, mă simt mult mai apropiat de cel căruia mă adresez depășind în acest fel niște limite pe care nu le văd necesare. Aș prefera ca tonul discuțiilor noastre să rămână la pertu. La asta mă gândesc ținând cont că suntem membrii ale aceluiași cenaclu. Cum dorești!

  Îmi sunt dragi răspunsurile tale, ori că îmi sunt mie adresate, ori că sunt adresate altcuiva. Privești dincolo de text, dincolo de cuvinte, ceea ce nu o poate face oricine. Te văd ca pe o profesoară în fața unor elevi cărora le-ai dat o temă, știu eu, să compună ceva, orice, proză, poezie eseu, etc.. Te văd corectându-le. Te văd scriind pe marginea lor observațiile tale. Te văd ca pe o profesoară pe care nu am avut-o și îmi place lucrul ăsta. Zău așa!

  Scuze! Am cam deviat.

  Apreciez și mă înclin din nou cu tot respectul pe care-l meriți. Sincer vorbesc.

Vasilisia Lazăr a spus :

Textul acesta m-a prins între două lumi: una a prezentului rece, aproape ostilă, și alta a memoriei, incandescentă, vie, dureros de frumoasă. Reușiți din nou să transformați o simplă întâmplare – un băiat cu un buchet de flori în ger – într-un declanșator de introspecție profundă. Construcția este remarcabilă: realitatea imediată se topește în amintire fără granițe vizibile, iar trecutul nu apare ca nostalgie dulce, ci ca o rană fină, încă vie. Episodul cu Eugenia nu este doar o poveste de adolescență, ci o confruntare brutală cu diferențele sociale, cu fragilitatea sentimentelor și cu prima lecție despre umilință și iubire. În contrapunct, scena finală – cu băiatul și fata care își depășesc timiditatea și constrângerile – aduce o lumină neașteptată. Acolo unde naratorul a pierdut, viața pare să ofere o a doua șansă, dar nu lui, ci altcuiva. Și tocmai această deplasare a speranței dă textului o melancolie autentică. Frigul devine, pe parcurs, un simbol total: frigul social, frigul singurătății, frigul memoriei, dar și acel frig interior care nu mai poate fi încălzit nici de amintiri, nici de realitate. Este un text matur, bine dozat emoțional, în care confirmați încă o dată forța de a scrie despre vulnerabilitate fără patetism și despre iubire fără iluzii facile.

Felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Sunt profesoară. De 42 de ani asta fac. 🙂 

În legătură cu modul de adresare, sunt de acord, normal. Doar că eu nu am îndrăznit...

[Dulmin Aurel]

Uau! Mă simt de parcă aș fi scos la tablă. M-ai trimis în copilărie. 

  42 de ani! Respect este puțin spus. Deja este vorba de o admirație plină de respect.

  Totuși încă te afli la „sunt”, după 42 de ani?

  Nu are importanță. Din nou și din nou mă înclin de data asta cu multă admirație.

[Dulmin Aurel]

  Revin. 

  Profesoară? Ce specialitate? Să nu-mi spui limba și literatura română!

[Vasilisia Lazăr]

Nu. Sunt profesor la ciclul primar. Învățătoare cu alte cuvinte. Am terminat Liceul Pedagogic din Iași și Facultatea de Drept din Iași, dar nu am profesat. Am rămas la prima profesie, mult mai curată. Lucrez din 1983, am 62 de ani în septembrie și mai am vreo 2 ani până la pensie. Dacă voi mai ajunge...

Dulmin Aurel a spus :

  Revin. 

  Profesoară? Ce specialitate? Să nu-mi spui limba și literatura română!

[Dulmin Aurel]

Legătură Răspunsul lui Dulmin Aurel cu 8 minute în urmă

Ştergere

 O alegere minunată, cel puțin pentru copiii tăi, elevii tăi ce ți-au trecut prin mână. Cu siguranță mulți își amintesc de tine ca de o a doua mamă. Fără să exagerez. Pur și simplu asta o simt. În ceea ce privește pensionarea, nu înțeleg. Știam că femeile ies la 62 de ani la pensie, iar bărbații la 65. În sfârșit, îți doresc viață lungă, sănătate și multe bucurii din partea celor mici și nu în ultimul rând, din partea apropiaților tăi.

  Acum înțeleg de unde vine ușurința ta de a descifra  taina cuvintelor scrise.

Vasilisia Lazăr a spus :

Nu. Sunt profesor la ciclul primar. Învățătoare cu alte cuvinte. Am terminat Liceul Pedagogic din Iași și Facultatea de Drept din Iași, dar nu am profesat. Am rămas la prima profesie, mult mai curată. Lucrez din 1983, am 62 de ani în septembrie și mai am vreo 2 ani până la pensie. Dacă voi mai ajunge...

Dulmin Aurel a spus :

  Revin. 

  Profesoară? Ce specialitate? Să nu-mi spui limba și literatura română!

[Dulmin Aurel]

Ştergere

[Vasilisia Lazăr]

Vă mulțumesc cu mult drag! Da. Iubesc această profesie. Iubesc copiii. La pensie, după calculatorul de pe net, după introducerea datelor personale, îmi spune că pot ieși în iunie 2027. Nu am fost la Casa de pensii să verific. Oricum, in afară de acest an scolar, mai e sigur încă unul. Dar nici nu mă grăbesc...