Poduri spre iad (Ion Lazăr da Coza)

[Vasilisia Lazăr]

Privind în urmă

aruncăm poduri spre iad –

ireductibile regrete!

Cel mai îngrozitor e faptul că

nu i-am putut ierta pe părinţi

că îmbătrâneau

sau că îmbătrâneau prea lent, ca o

toamnă rece, umedă,

prelungă, agonizantă, asurzitoare

şi-acum n-au decenţa de a fi printre noi

pentru o îmbrăţişare târzie...

Dar astăzi?

Printre altele, zâmbind,

l-am ajutat pe nostimul beţiv

să treacă strada la fel de confuză

precum o terasă la ora închiderii...

– zicea că bea de dragul Europei –

apoi am dat apă câinilor comunitari

(tot de dragul Europei)

în peturi retezate şi am răspuns,

de dragul României, de data aceasta,

cu-acelaşi zâmbet înjurăturilor aferente...

Chiar astăzi,

când ne credem cu lecţia învăţată,

– îngeri cu fantomatice aripi de serafimi –

chiar astăzi facem atâtea gesturi

pe care, infernal, mâine le vom regreta,

aruncând astfel alte şi alte poduri spre iad –

ombilicuri într-o placentă

cu sarcină toxică.

[bolache alexandru]

Poezia lui Ion am primit-o de fiecare dată cu multă emoție pentru că multe dintre ele le-am citit când autorul trăia... Și asta îmi este foarte dureros. Fără cuvinte...

[Vasilisia Lazăr]

Așa este, Amanda, mulțumesc de comentariu, mă speriasem că ai dispărut. M-am liniștit. :) Drag!

[Amanda Spulber]

"şi-acum n-au decenţa de a fi printre noi
pentru o îmbrăţişare târzie..." Da, îmi rulează fără încetare dorința asta, chiar și când nu mă gândesc la ei, la cei care au plecat, nu neapărat părinți. Atât de bine a surprins dorul de aceia care nu mai sunt aici, în această realitate.
Podul spre iad, spre iadul interior, al îndoielii și al nemulțumirii, al culpabilizării și al regretelor de tot felul.

[Vasilisia Lazăr]

- Într-adevăr, domnule Katin, selecția făcută conține versuri de un puternic impact emoțional. Vă mulțumesc mult!

- Gabi, e minunat că ai simțit asta, fiindcă asta îmi doresc. Măcar cât se poate.

- Îmbrățișez cuvintele tale, Augusta! Drag!

- Drag și eu de cuvintele tale, Nikol! Copleșesc.

- Gina, cred că e o taină acolo pe care o vom afla la momentul potrivit, deși, eu tot cred că uneori ne mai explică. Doar că într-un alt mod. Îți mulțumesc și eu pentru minunatele cuvinte și pentru re-amintire! Drag!

- Dan, și comentariul tău elaborat, dar în același timp cald, dă strălucire acestei scrieri. Acele poduri spre iad le vom arunca mereu, fiindcă așa suntem noi, oamenii, construiți. Și mereu căutăm diferite scuze ori gesturi compensatoare pentru ceea ce ar fi trebuit să facem și n-am făcut. Spunem uneori așa: dacă ni s-ar mai da o dată șansa, ooo, cum am mai schimba noi anumite lucruri pe care acum le regretăm! Îți spun sigur că, dacă ni s-ar mai da o dată șansa, am face exact la fel cum am făcut. Amplu și cu trimiteri comentariul tău, pentru care îți mulțumesc cu dragă inimă! 

[Mihai Katin]

Cel mai îngrozitor e faptul că

nu i-am putut ierta pe părinţi

că îmbătrâneau

sau că îmbătrâneau prea lent, ca o

toamnă rece, umedă,

prelungă, agonizantă, asurzitoare  ce  adevar, cata  luciditate  a  sufletului  !!!

[gabriel cristea]

Copleșitor e să auzi poetul parcă vorbind aievea, acum, aici și-ntotdeauna... 

[Chris]

frumos, apasator si adevarat - un poem de o tristete coplesitoare.

[Nikol MerBreM]

Profundă explorare a limitelor și neputințelor umane, insensibile la aparentul progres, gata oricând să se mai lege cu încă un pod de apele Styxului. 

Dragă amintire poetului...

Nikol

[gina zaharia]

De câte ori citesc poezia scrisă de Ionică, mă năvălesc emoțiile. Știu cât era de stăpân pe stări, pe cuvinte. Privea realitatea cu ochii minții și nimic nu-l deruta pentru a duce ideea pe un piedestral de unde puteau sustrage ideile sale toți cei dornici de a-l citi. Ne-a tot învățat că viața e un amalgam de frământări pe altarul resemnării, până ce nu s-a mai întors să ne explice. Iartă-mă, Lisia, că tot pomenesc despre el, dar era nucleul nostru, al celor care-l apreciau. Și, dintr-odată, îngeri cu aripi fantomatice de serafimi l-au luat. De atunci, peste podul spre iad  e liniște mare, sau nu avem dreptul să știm prea multe. 

Te îmbrățișez și îți mulțumesc, om  minunat!

[petrut dan]

O dramă a timpului în fața căreia celelalte aspecte ale vieii își pierd din importanță, deși registrul variază de la „bețivul nostim” care pe mine cel puțin, m-a trimis cu gândul la personajul ce face deliciul piesei „My fair lady”, și aici mă refer la celebrul Alfred P. Doolittle, un om asemănător individului mai sus menționat prin umor și profunzimea gândirii, la gestul nobil și plin de semnificații de a îngriji câinii comunitari, de la imaginea acelor îngeri fantomatici cu care autorul se și ne identifică până la finalul în care viziunea capătă accente sumbre prin acele punți ce semnifică repetarea unor geșeli pe care continuăm să le facem tocmai pentru a demonstra incapacitatea de a ne cunoaște și recunoaște trecutul, poemul evidențiază drama părinților nu că îmbătrânesc, bătrânețea fiind un proces natural, previzibil și implacabil în fața căruia omul nu poate avea decât un rol contemplativ, ci a faptului că îmbătrânesc prea lent „ca o toamnă rece, umedă, prelungă, agonizantă, asurzitoare”, ceea ce conferă poemului un umanism singular ce traversează și dă strălucire acestei scrieri lucrate parcă în cărbune și în fața căreia evidența nu se poate decât înclina! Lady!