Rămas-am doi,

[PERJU LAURENTIU VIOREL]

M-am întâlnit cu singurul prieten,

Din cinci ce-am fost, rămas-am numai doi,

A fost frumos ce am trăit odinioară,

Ca și prietenia sfântă, dintre noi.

Ne-am amintit cu drag de tinerețe

Și ne-am băut în liniște cafeaua,

Ne-am pus șoptit legititima-ntrebare,

-La noi când o să cânte cucuveaua?

Ea-i singura mereu prvestitoare,

Ce prin tradiție a fost aleasă,

S-anunțe dureros când vine doamna,

Sinistra doamnă-n negru, cea cu coasă.

La despărțire, ne-am promis noi doi,

Să ne-ntâlmim și să vorbim iar dimineața,

Să depănăm din ale noastre amintiri,

Atât cât ne-o permite nouă viața.

Ne-am amintit de clipele frumoase,

Pe cele triste, le-am ocolit tacit,

Cafeaua-i aromată și-i destulă,

Doar timpul e puțin... pentru trăit.

  Perju Laurențiu Viorel  28 august 2026

[Grig Salvan]

Cu toții, noi, cei mai în vârstă, ne regăsim în aceste triste versuri, tristețe absolut firească a presimțirii, a amenințării din umbră a ceea ce vine implacabil, inexorabil, iar întâlnirile între vechi prieteni, așa cum și mie mi se întâmplă des în ultima vreme, amplifică această tristețe în doi, dar care parcă devine mai ușoară și mai suportabilă sub oblăduirea și mângâierea prieteniei de o viață.

[Chris]

revedere emotionanta atat datorita prezentei prietenului cat si comemorarea si pastrarea amintirilor frumoase. dar sa stiti ca nu cucuveaua da vesti. nu stiu de ce a ramas la noi  aceasta credinta. am avut una in visin. si-a petrecut multe seri vorbind cu prietena ei dintr-un alt pom... 

[Vasilisia Lazăr]

Dincolo de versuri se simte aici emoția unei întâlniri între doi oameni care își privesc tinerețea de la distanța anilor și își amintesc de cei care nu mai sunt. „Din cinci ce-am fost, rămas-am numai doi” dă întregului text o tristețe simplă și omenească, iar întrebarea despre cântecul cucuvelei aduce în conversația lor gândul nerostit al sfârșitului. Frumoasă mi se pare alegerea de a ocoli amintirile triste și de a păstra, cât încă se poate, bucuria cafelei băute împreună, pentru că, într-adevăr, timpul rămas devine cu atât mai prețios cu cât știm că este puțin.

Mi-ar fi plăcut ca după versul "La noi când o să cânte cucuveaua?" să nu mai adăugați și explicația aceea, fiindcă, după acel vers, textul explică simbolul pe care tocmai îl crease — cucuveaua e prevestitoare, vine „doamna-n negru, cea cu coasă” — și astfel îi ia din putere.

Iar ultima strofă spune din nou ceea ce poemul spusese deja... 

Este mai degrabă o poveste versificată decât poezie. Una emoționantă, ce e drept... Care are și multe scăpări de ritm. 

Dar dincolo de aceste neajunsuri, vă doresc cât mai multe dimineți și cafele împreună!

[ovidiu]

Viata lunga cu sănătate sa aveți! Lăsați cucuveaua pe gardul altuia!