Refuz de a trăi

Dacă m-aș îndrăgosti
într-o zi de toamnă,
aproape că nici nu s-ar observa.
Ar bătea soarele într-o dungă,
peste ceara potolită a frunzişului,
iar irisul ar sta cuminte,
fără văpăi inutile.

Balada unui copil din mine

Ţiganii mei de-acasă
Cuţitele-şi țin gata.
Ies noaptea ca lupii pe uliţi
Și puii de oameni ucid.
Tărie le-aş da să se-nece,
tot petrecând, petrecând.
Dar sufletul meu se sfieşte.
Nu sunt ţigani pe pământ,
Nici sute cuțite deştepte
Și lupi să mă facă să plâng.
Deseară vor pune cinci fete,
cu strai poleit tremurând.
Focul le-o arde călcâiul,
ce trece prin mine săltând.

Rugăminte din nopţile fără lună

Fii plină de pornirea mea noapte.
Și necuvântătoare ca dorința mea.
Ascunde-te în mine așa măreață,
de buze-mi te lipeşte cu alint,
cu tine să purced în zori prin neguri,
ţinându-mă de-a umbrei violentă desfătare.
Şi-atunci să mă primești deplină,
crâmpei de noapte-ascuns în soare.

Strigătul profetului

Corbii cârâind a pustiu
imens cenușiu
al clipelor ce mor.

Libertate

Minunatul meu vis se mărește peste tristeţe,
se numește oriunde sau câteodată,
ocolindu-mi zborul,
într-o oarbă eliberare.
Puterea, neagră putere sărăcită,
încearcă să-și facă treaba în dezavantaj.
Repetarea totului
nu poate fi oprită, oprită, oprită,
dacă vrem să-i punem capăt prin sonetele înstrăinate cu gust pentru ruină,
şoapte de amatori
schimbate reciproc.

Geografie

Așteptare, infinit spațiu,
în tine mă grăbesc,
către sunetul mi,
cu trupul lui de stare
umplut
pe jumătate
de sus până jos
alb,
din flori de hârtie
și din rochii de satin.
Ce se poate reține din
istoria geografică a unui loc
în afară de
timpul deja cunoscut.

Dăruiește-ți tinerețea fără nicio lacrimă

Consideri că nu-i destulă
mâhnirea mâinilor mele.
La ce bun să încerci
a te lupta cu ele,
fiecare lovitură a
pumnilor tăi o simt ca pe o rază
din cel mai fierbinte soare.

Omul nu poate suporta libertatea absolută

Pe piscul sufletului meu
Stau marii dispăruți
ai timpurilor omului
fiecare cu aspra lumină
a întoarcerii.

Nu pot face altceva decât să las lucrurile să vină de la sine

Nu mă întreba de ce aţipesc
uneori cu gândul dăltuit
pe frunte.
Pleoapele mele sunt şirete.
Când se vor deschide,
gândul se va prinde de ochi.
Am văzut flamingi cu
gâturi roz prinse de cer
şi-ndoite.
De ce oare niciodată
gândul nu se va prinde numai
de pleope,
întotdeauna numai și
numai de ochi,
ca o stranie coincidență de nume,
căci în loc de ochi poți
să spui gând,
dar nu e același lucru
cu a vedea.
E pur și simplu întoarcere
a pleoapei peste ea însăşi
și coborâre a ochiului peste ochi.

Stingherirea colţului alb

Îmi plac străzile
când sunt limpezi
și care nu se întretaie.
Niciun sentiment de vinovăție nu le poate învinge.
Eu trec peste ele cu hoitul unui cerșetor
întâmpinat de inima mea.
În visul meu, lacrimile se dau de-a buşilea timid,
nebune clopote care sting
copiii porniți din lemn de chitară,
iubirea iese din noi,
un șiroi de lavă murdară.
Promite-mi noapte
c-o să fie ultima oară când aud
cântec de greier plăpând
și drumul sub tineri
cum zboară
și stau peste lucruri nătâng
și-aștept o chitară sa moară.

Revelație

Faraoni cu degetele de la picioare
încrucişate
ieşind din ochii mei sticloşi,
când mă-ntâlnesc cu tine, cu tine și cu tine
și dau impresia ca nu vă văd.
Dacă-aş putea să vă fac a înțelege ca îmi plac cerbii
pe o creastă de gânduri
ridicați,
ați vedea că pe tâmplele lor s-a pornit înţepenirea lumii.
De aceea se reped dihănii cenuşii din întuneric,
să le disece jugulara.

Poem din călătorie

Urcuş la munte, simplu urcuş
peste poteci.
Prieteni, să mergem în cete,
pedeştri asasini în munți-
castele de piatră în nori fumegând.
Prieteni- o horă peste stânci.
Lăsaţi-vă aripile acasă,
să nu uitați asta înainte sa plecați.
E un lung travaliu.
Munții au coapse solide la apus,
jumulim stârpituri de raze,
oarbe raze,
trenuri prin gări năpraznice
trec printre fraze.
Prieteni, opriţi-vă din tremurat!
Curg şiroaie sudorile pe firul de iarbă.
Singuri ca Tibetul sau Eufratul.
Cu ele să vă-ncingeți.
Nu vreau să plec încă în Alger.
E încă întuneric înainte
și nici la negoţ nu mă pricep.
Îmi place însă botul umed al animalelor
în porumbişti păscând
și mâinile oamenilor.
Ironia face că nu mai am sentiment să vă împrumut.

Sodomei din mine

Lângă noi, când se cască sinistrul,
acel divin răcnet,
woodoo, woodoo,
faceți bine sufletului meu din mine.

Boema

Te-am crezut nesincer,
dar nu atât de nesincer.
Până la urmă poemul ipocrit
a venit asupra mea să mă strivească.
Numai că ea, singura nevinovată,
inima, s-a sustras obnubilatei tale premeditări.
A întors spatele şi era gata.
Doamna pricepută la tarot asta a arătat clar-
e vorba de-
pe dinăuntru moartă.
În biserica Sf Elefterie mă rugam să mi se întâmple
ce mi s-a întâmplat,
ce mi se întâmplase deja.
Când am ieşit,
cerşetorul nebun s-a năpustit cu pumnii în pieptul meu,
ca un muribund priveam la lume cu ochi înnebuniți de frică.
Era lume multă în stație la metrou.
Aşteptau curioşi.
A fost o singură izbitură
direct în inimă
Am ştiut că nu Dumnezeu m-a lovit
De altfel, nici nu m-am clătinat.
Călcasem pe un drum fără
voia mea.
Apoi am început să trăiesc din nou.
M-ai crezut sinceră
dar nu atât de sinceră.

Poveste (i)reală

E o datorie a mamei
să-şi crească fiul.
Chiar dacă soțul zace-ntr-un azil,
iar ea huzureşte cu un bătrân
licențios, dar plin de bani.
Chiar dacă fiica ei se droghează
şi nu-i mai lasă niciun urmaş,
pentru ca viaţa a îmbătrânit-o prea devreme.
E o datorie a mamei să-şi ducă fiul la şcoală,
pentru ca nu a facut decât patru clase si alte patru la seral,
neatestate.
Pentru că, iată, trebuind sa câştige un ban, s-a dus să se angajeze la barul fiului celui mai slab coleg de clasă al tatălui său.
Tatăl său era mai mult plecat.
Câştiga mulţi bani.
Iar, când venea acasă, făcea mâncare, spăla, călca.
În timp ce fiica lui îşi aducea iubiţii acasă.
O mamă nu-şi lasă fiul la voia intâmplării.
Fiul ei i-a lăsat un urmaş,
după ce a flirtat cu o nemţoaică,
într-un tren.
În timp ce el s-a întors în țară să-şi facă actele, ea a dispărut cu copil cu tot.
O mamă nu plecă de lângă fiul ei orice ar fi.
Chelnerul unui restaurant l-a văzut
plutind pe apă
la un kilomeru de locul unde s-a izbit cu capul de pietre
căzut.
Fata cu care urma să se căsătorească şi fostul ei iubit au alergat într-un suflet
să-l deconecteze de la tubul de oxigen.
Peste o săptămână i-au prelevat organele.
Înainte de înmormântare,
preotul a cerut certificatul de deces.
Apoi a continuat slujba.
Apoi mama copilului său a cumparat
o locuinţă pentru soțul mamei sale.
Acum nu mai stă într-un azil.
A făcut şi un test ADN.
Mama sa trăieşte în continuare cu bătrânul
licențios.
Plănuieşte să se mute într-o zi la ţară,
unde şi-a construit o casă.
Pe fiica ei n-o mai vrea nimeni,
arată mai bătrână cu 20 de ani.
E datoria unei mame să- şi caute şi să- şi urmeze fiul
Din sutele de prieteni nu a venit nimeni la mormântul lui,
epilogul unei morți suspecte.
E datoria unei mame să moară prin fiecare fir al vieții şi să trăiască prin moartea fiului ei.
Dar cine suntem noi să judecăm durerea unei mame...

Poemul îndrăgostiţilor

Răbdarea îngerului pulsa însângerată.
Erau oameni care înghițeau ceața sufletului, alții mureau.
Îngerul se adânci în propria rugăciune.
Atunci a venit la el un om,
Care se numea astfel pe el însuși,
Deși era un gând ascuns omului.
Templul de lumină a început să lucească din nou,
Iar marea suspinelor s-a tras la țărmul ei de alabastru și sidef.
În mărul cu coajă vin ierni să stea la straja întunericului.
Pașii tăi umani îmi zădărnicesc povara sufletului.
Cad nuferi senini în pădurea de jepi,
Pentru logodna închisă a destinelor.
Îndrăgostiți din lumea întreagă,
Nu este nimeni să vă împărtășească durerea,
Iubirea ca un vis,
în serenitatea lumii.
Dacă vreți să înțelegeți existența iluziei,
Vreau să înțelegeți că nuditatea disperării există.

Inocenței

Când mi-am dăruit trupul omului,
era o zi de primăvară.
Aşteptasem acea zi.
Mi se părea o încleştare de energii măreață.
O fi fost hotărârea mea sau
a unei oficiante satanice?
Aşteptam departe de trup
să văd ce se întâmplă.
Ochii ei se uitau departe,
la orizontul verde gălbui,
ca la o jertfă de dimineață.
Încă răsărise soarele.
Oamenii îşi făceau bagajele.
Îşi uitase ceasul acolo,
în camera aceea cu orizontul
şi o durere în piept care apăsa.

Când te pupă moartea, dintr-o dată ai dreptul la fericire.
Până atunci ești doar fericit.

Insoţire trecătoare prin lume
suntem noi,
iubitul meu.
Să amânăm clipa eternei
cununi,
când, împreunate paşnic,
mâinile vor ascunde
sărutul final al fecioriei.
Spune-mi răchită, dacă
nu-mi vei găsi alt nume,
sau floare de prun,
spune-mi,
sau lacuri sub soare,
ce-şi desfac sarea înspumată.
Numeşte-mă numai,
ca sa pot exista.

Secera ca o moarte dragostea

Bănuiam că dragostea
se tupilase în mine,
o mărgică veșnică și strălucitoare
și m-am uitat în ea
cu ochii minții.
Tandru, iremediabil
un vârtej de morți neîntâmplate
ieşeau din mine,
până a venit despărțirea
de cuvântul himeră.
Ieri, zi aleatorie,
m-am întors spre poetul
care fericea sânii iubitei.
Ea stătea albă și despuiată
de carne
pe divan.
Un înger părea, până el a numit-o femeie.
Dacă dragostea ar fi un inorog,
cu siguranță azi o văd pentru ultima oară.
Și-mi place să spun vorbe ruşinoase despre ea,
pentru ca a devenit
o limită continuă.

În prundişul de acasă

O risipă nesănătoasă
de moarte
trecea nelămurit
odată cu toamna
și desfrunzea crizanteme
cu fiecare muget
de zări desfundate.
Știi, dintr-o dată iubirea a devenit
atât de serioasă,
că sufletul meu a căzut pe mine
și m-a ucis.