Ca nişte lumânări înalte, pâlpâinde
stau brazii cu frunţile în cer,
în zare, ca o icoană se deschide
vremelnic sufletul meu stingher
şi caută cu ochi de fum o poartă,
iar, de sub piele, aripi argintii dau roată…

Unde mi-o fi rămas râsul?

Urechile nu-l mai aud.

O fi fost un val amăgitor,

Un vânt venit de niciunde.

Trebuia să răspundem vieţii, ca mării, 

valurilor ce ne purtau sus, pe coamă,

să fi plutit, să fi râs, surzi înstrăinării,

să fi rămas de mână, fără teamă.

Ea trece deseori prin păduri,

Cu haita de câini înainte,

Frunzele o vestesc c-un tremur

În aerul mult mai fierbinte.

O umbră este frumoasa fecioară…