Viața și frământările unui copac

[Monica Pester]

Mi-e frig.

Un frig de parcă

l-aș fi desenat cu tuș negru

când îmi număram

inelele de sub scoarță.

Primele erau albe, luminoase, zvelte

Ultimele ?

Zbârcite și fără încheiere.

Mai am timp.

Am timp să-mi observ și rădăcinile 

dacă sunt bine înfipte în pământ.

Am timp chiar să socotesc

câte planete am atins

cu degetele înfrunzite,

câte sunt cele cărora

le-am schimbat traiectoria,

câte sunt, cele puține, de la care

am așteptat răspunsuri.

Hmm . . .

Planete fără răspuns.

 Ce să le cer ?

Doar câte un curcubeu

când se termină o decadă

Și-o iubire când bate vântul 

și-mi dezvelește rădăcina .

Atât . . . 

[Corneliu Neagu]

Ingenioasă personificarea acestui copac imaginar, un adevărat bilanț al trecerii prin viața ce continuă în așteptarea altui curcubeu ce va marca următoarea decadă. O poezie în care ne regăsim fiecare dintre noi. Mi-a plăcut foarte mult!

[Chris]

mi-a placut ideea si imaginea inelelor de sub scoarta desenate cu tus negru

este clar ca in vers liber va exprimati mult mai bine

[bolache alexandru]

Copacul ca metaforă absolută...

[Amanda Spulber]

Viața copacului sau copacul vieții. Mi-a plăcut atunci când am citit-o prima oară. Am recitit cu aceeași plăcere și acum.

[Grig Salvan]

Interesantă metafora copacului care se reflectă pe sine. Și ideea de timp al vieții care se scurge ca seva prin rădăcini, tulpină, coroană și frunze. Mai este timp, încă mai putem să ne verificăm rădăcinile dacă sunt „bine înfipte în pământ”. Îmi place mult secvența din final:

„Și-o iubire când bate vântul 

și-mi dezvelește rădăcina.”

[Vasilisia Lazăr]

După cele zise de Dan și după ce văd că nu ai schimbat nimic, eu ce să mai zic și la ce bun aș mai zice? Am citit cu plăcere... Nu e rău, dar poate fi mult mai bun.

[Monica Pester]

Wow , m-ai tuflit de tot !

Daaar, îmi pare foarte bine că mi le spui,  am și eu o notă bună pentru mine deoarece chiar la comentariul acesta mă așteptam !

Cel puțin ultimul paragraf e mortal ! Franjuri m-a făcut !

Nici nu știi cu cât de multa bucurie primesc lecțiilee acestea .

Mulțumesc din suflet, Poete !

[petrut dan]

Ok, îmi place faptul că ai scris în vers liber, acum trebuie să fii atentă să nu dai în proză, poezia câștigă printr-o anumită ambiguitate, nu confuzie, și tu trebuie să renunți la prea multe explicative sau cuvinte de legătură, de ex la

„câte sunt, cele puține, de la care

am așteptat răspunsuri” nu mai e nevoie și de „puține”, că-i iei tot farmecul, uite și tu ce bine se citește fără:

„câte sunt cele de la care am așteptat răspunsuri”

Plus că în loc de toată enumerarea aceia poți găsi ceva mai comprimat dar sugestiv, ceva care, în același timp, dă voie și impuls cititorului să ajungă cu imaginația în mult mai multe locuri, ce dacă tu ai scris una și pe el l-a dus gândul în altă parte, tot poezia ta este motorul de căutare pentru el și, cu cât ajunge mai departe, cu atât înseamnă că textul are valoare mai mare! Părerea mea, cu drag!

Aaa... și fără „atât” de la final, că ne tai aripile, parcă zici că timpul a expirat și trebuie să ne oprim indiferent unde am fi ajuns cu imaginația!

Atât, sau Gata sau Stop, că tot aia e!))