Un vis de primăvară (Acrostih)

[Manuela Munteanu]

Eu sunt un rai cu fluturi și colinde, 

Un vânt cu dor din glasul de vioară, 

Noian tremurător, ce înfioară 

Un piept adânc.  Îl prinde și-l aprinde. 

Săgeți de foc, miraje fermecate 

Trecute prin a sufletului floare,

Răzbat prin rădăcini, stârnesc izvoare, 

Irup și-și duc luminile-înstelate,

Vibrând lungi evantaie de ecouri.

Eu nu cunosc și nu trezesc în mine 

Străine căi. Doar porțile sorine,

Ca un baraj, ce sparge matca-n nouri,

Când le deschid, mă cotropesc cu cântul 

Orbitei din născarea dimineții,

Răgaz să râd în poala roză-a vieții,

Ori îmi culeg, în larg buchet, cuvântul. 

Las mâna mea să mângâie visarea

Adusă-n zbor de gânduri călătoare,

Dau libertăți plutirii către zare,

Elan ce își cufundă revărsarea 

Mai depărtat decât au vrut s-apară 

Iluminări pe cerul sorții mele.

Ninsori de flori și grindină din stele

Uimesc și-acum un vis de primăvară, 

Născut cu bucurie-n Carul Mare, 

Iubit mai mult decât copilăria,

Avid cerut, trăit cu măiestria 

Latentelor aripi, ce vor să zboare. 

Un univers, ce-a izvorât albastru, 

Mi-a inundat și struna, și penelul,

Iar dacă-i beau, ca elixir, pastelul,

Icoană-l voi picta, pe-un colț de astru.

[Amanda Spulber]

Și un frumos omagiu, desigur. :)

[Amanda Spulber]

Frumos poem! Senin, solar! Cu ritm plăcut, ca o legănare de vise. Splendid! Iar faptul că te-ai încadrat în limitele acrostihului păstrând tema și fluiditatea, arată cât de bună prietenă îți este poezia clasică. Dar nu cred că era nevoie să adaug ultima parte. :)

[Vasilisia Lazăr]

Un univers, ce-a izvorât albastru, 

Mi-a inundat și struna, și penelul,

Iar dacă-i beau, ca elixir, pastelul,

Icoană-l voi picta, pe-un colț de astru.

Și l-ai pictat icoană. Minunat! Nu e simplu de scris un acrostih care să și transmită.