Stivuitorii de umbre

[chindea maria elena]

ne sare timpul din picioare
prea largă e căputa
antecamera inimii înșiră pe sfoară pustiul
tranșeele prea dese ne strică festinul
între bordură și mlaștina privirii
luăm cu asalt cuptorul
perpelim zeloși pe toate părțile jivinele ascunse
sfârâie viziunea în noapte
dacă ne ia amprenta

ne ocolește firul de iarbă când privim siderați
golul genunii

nimic nu ne-ncape mândria
deși totu-i prea mare
esența mult prea măruntă țipă din toți rărunchii
„defrișați pădurile de hârci
care alungă somnul”

bizar ne hăcuim îngerii la grămadă
scormonim în gunoaie
ne dăm o palmă peste frunte iluminați de umbră
îndesăm tâmpla-n coroană mai bine
zdrobim sudalme în colțul buzei
prostimea asta hilară ne calcă pe bătătură

încrâncenați ordonăm universuri și galaxii fără număr
n-avem timp să gândim la ce suntem
să visăm
să iubim
doar gonim de-a lungul lat
al geniului mistuitor

strivim glezne gambe genunchi hăituiți tot ce trece
peste firul roșu deșirat de coastele noastre
războinici imberbi aruncăm anatema
profețind apocalipsa florii de păpădie și-a vântului de miază-zi

suntem setea aprig flambată în rotundul gurii

sângerează timpul din parcare
noi nicăieri
doar genunea respiră agonii de estradă

într-un târziu scăpat de secure ne găsește vremea orbilor
măcelărim cu sârg picioare de toate formele
zăvorâți în statui

ce vrajă să ne treacă drumul
oare cine știe

 

[bolache alexandru]

Eu cred că da! Este poezie. O poezie ca o revoltă ca un strigăt înăbușit cu mister și cu mesaj ce se lasă mai greu deslușit poate și din cauza lungimii poeziei... sângerează timpul din parcare

noi nicăieri

doar genunea respiră agonii de estradă/ războinici imberbi aruncăm anatema

profețind apocalipsa florii de păpădie și-a vântului de miază-zi/ Mie mi-a plăcut!...Am simțit această sete:suntem setea aprig flambată în rotundul gurii

[gabriel cristea]

Un poem inedit, unde zbaterile interioare se pliază pe imaginea unei lumi fantasmagorice. Mi-a plăcut! 

[Monica Pester]

Și eu mulțumesc pentru lămuriri. 

Încep să vă înțeleg. Seară bună!

[chindea maria elena]

Nu știu Monica de e poezie. Știu doar că e un strigăt. De la apariția lui Maiakovski în spațiul literar, cred că percepțiile asupra poeziei atât ca formă cât și esență a conținutului, și-au lărgit foarte mult plaja. Și cred că poeziei nu i se pot face calapoade - întotdeauna le va sparge, va trece dincolo de acceptări și mode, de rațiuni și putere. Poezia se adresează nu numai conștientului ci și inconștientului. De-aceea poezia e cutremur, căci ne reașează straturile geologice ale minții și inimii! Câteodată ne reușește demersul, câteodată nu! Suntem inventatorii care pentru o victorie contabilizează mii de eșecuri. Totul e să nu ne pierdem speranța și curajul de-a urca bolovanul pe creastă, noi Sisifii noi ere! 

Mulțumesc că ai încercat să rezonezi.

[chindea maria elena]

Știi Mihai (scuze că nu folosesc apelative pompoase - consider poeții frații/surorile  mele de lacrimă și surâs) vârsta și experiența de viață, m-au făcut să înțeleg foarte bine că, într-un fel, sunt responsabilă nu numai de toată lumina din lume ci și de tot întunericul. Suntem în dualitate, indiferent de tot ce conștientizăm, suntem și înger și demon, de-aici tot tragismul ființei umane. Noi ca poeți suntem nu numai purtători de cuvânt ai durerii și bucuriei omului, ci și barometrul cel mai fin al tuturor celor ce vibrează în acest univers. Nu putem să ne-ascundem în statui - ci să ne-asumăm viața la întreaga-i ardență. Secolul nostru a adus descoperiri miraculoase - dar la Gaza, în Ucraina și-n alte locuri de pe planetă se măcelărește și se torturează oameni cu aceeași plăcere din antichitate. Unde-i „Rațiunea” și „Civilizația” noastră?  Și ce să ne mai raportăm la războaiele lumii (care deocamdată ne-au ocolit), să ne gândim doar la „azilurile groazei” sau la      copiii din canale, drogați, siluiți, cu frumosul țăndări în ei. Cred că pe buza prăpastiei, dacă închidem ochii și prim doar cerul din noi, prăpastia nu va dispărea. Și mai cred că o radiografie (măcar din când în când) dureroasă prin tenebrele lumii, ne va sensibiliza mai mult, ne va face mai atenți la ceea ce gândim și spunem lumii, pornind din microspațiul în care trăim. Pentru că tot universul este energie, gândul nostru are putere uriașă. Și nu trebuie să ne temem de umbrele noastre ci să le acceptăm și să le alchimizăm. Cheia frumuseții și-a miracolului stă în noi. 

Mulțumesc Mihai de analiză! 

[Monica Pester]

E clar că nu mă pricep. Pun doar întrebări.

Acest exces de adrenalină vârâtă ad hoc în venele noastre ,  cuvinte care parcă își neagă contextul, idei a căror sămânță e atât de ascunsă încît refuzi să crezi că ți se adresează, mesaje codificate după armura secretă a serviciilor de securitate. . . 

Ei bine, toate acestea aduc o sonoritate, dacă nu misterioasă, cel puțin neînțeleasă !

Aceasta este poezie ?  Nu știu să mă lămuresc . 

[Mihai Katin]

bizar ne hăcuim îngerii la grămadă
scormonim în gunoaie
ne dăm o palmă peste frunte iluminați de umbră
îndesăm tâmpla-n coroană mai bine
zdrobim sudalme în colțul buzei
prostimea asta hilară ne calcă pe bătătură   un  grotesc  amintind  de Goya

strivim glezne gambe genunchi hăituiți tot ce trece
peste firul roșu deșirat de coastele noastre
războinici imberbi aruncăm anatema
profețind apocalipsa florii de păpădie și-a vântului de miază-zi   oare  acesta  sa  fie  absurdul   lamentabil   in care  ratiunea  poate  sfarsi?

într-un târziu scăpat de secure ne găsește vremea orbilor
măcelărim cu sârg picioare de toate formele
zăvorâți în statui   o  stare  apocaliptic de  sfarsit   al  unei  spirale  umane   ce  face  implozie!

 un  poem straniu!