Spre rai mă-ndrept

[Monica Pester]

Se-adună norii și din cerul meu

Încep să cadă vise, rând pe rând

În turn de piatră va fi cel mai greu

Când îngerul mă va vedea plângând

Nopțile-mi sunt încă amfiteatru

Umbra se alipește de-ntuneric

Dar viața asta nu  e loc de teatru

Rămân în spațiul tristului eteric

De-aici până în rai mai e un pas

Când foaia de hârtie va fi albă

Voi ști că o secunda mi-a rămas

Să-mi lege amintirile în salbă

Și-așa îmi voi începe  depărtarea

Sperând în mila  anilor din vis

Cu cât va fi mai lungă așteptarea

Mai multe gânduri vor fi de ucis.

[Monica Pester]

Alex, natura mea este spre tristețe dar mereu aleg totuși optimismul. 

Mulțumesc !

[Monica Pester]

Nu vreau să întristez pe nimeni, Mihaela. 

Mă bucură că pot stârni întrebări prin ce scriu și că poate fi citit cu plăcere.

Mulțumesc mult.

[Mihaela Popa]

o analiză plină de simțuri, tare frumos și pătrunzător  ai exprimat simțurile și trăirile, într-o notă care m-a încărcat de tristețe...

[bolache alexandru]

Despre viața de zi cu zi cu greutățile ei și speranța drumul ales duce către rai... Optimist mai ales că foaia va rămâne albă doar în ultima secundă în rest va fi plină. Drag!

[Monica Pester]

Mulțumesc, Nuța.

De fapt, asta e toată comunicarea mea.

 - spre rai mă-ndrept - .

[Monica Pester]

Dragă Lisia, nu credeam că voi ajunge în sfera ta de apreciere !

Ai standarde înalte și știi să ți le exprimi.

Îți mulțumesc tare, tare mult !

[Nuta Craciun]

E o siguranță în versul ăsta pentru care vă invidiez: ”spre rai mă-ndrept! :)

În rest cred că se mai poate cizela puțin și ideea și mesajul poeziei, care parcă bat cumva pasul într-un ritm vetust. în opinia mea.  

[Monica Pester]

Gabriela, mă onorezi cu vorbele tale frumoase .

Îți mulțumesc mult !

Mioara, sufletul tău sensibil se apropie de al meu.

Mulțumesc mult !

[Vasilisia Lazăr]

Încep să cadă vise, rând pe rând

Bănuiesc că e vorba de visuri.

Astea două versuri sunt singurele care rup puțin ritmul. Și nu e vorba de silabe, nici nu le-am numărat. Pur și simplu, se simte.

Nopțile-mi sunt încă amfiteatru

Umbra se alipește de-ntuneric

Pentru primul, n-am variantă, la al doilea e simplu de reparat, umblu doar puțin la topică. 

Se alipește umbra de-ntuneric

Ce poezie frumoasă, dar și dureroasă, ai scris, Monica! Prea te încearcă această stare, poate că e doar toamna de vină. Sentimentul elegiac și meditativ se împletește cu lirismul subiectiv.

De-aici până în rai mai e un pas

Când foaia de hârtie va fi albă

Voi ști că o secunda mi-a rămas

Să-mi lege amintirile în salbă

Și-așa îmi voi începe depărtarea

Sperând în mila anilor din vis

Cu cât va fi mai lungă așteptarea

Mai multe gânduri vor fi de ucis.

Dureros de frumos!

[Mioara Manoilă]

M-a impresionat în mod plăcut poemul tău și îmi place tare mult încheierea:

"Cu cât va fi mai lungă așteptarea

Mai multe gânduri vor fi de ucis."

Cu multă admirație și prețuire!