singura poezie

[Deminescu Violeta]

în ziua aceea din an singura

când îţi puneai în sertar asfaltul din vorbe

şi-mi cereai cu telefonul în mână să-mi deschid cartea

în care păsările au aripile albastre

 

cuvintele îşi luau zborul

chiar de pe degetele cu care tastai grăbit

lăsându-mi inima goală de cântec

colivie cu doliu pe ziduri şi iertări la intrare

aşteptând reîntoarcerea îngerilor

plecaţi să lumineze alte chipuri

înc-o trădare  fostele  actuale

mama colega de bancă din generală

prostituata cu aere de dansatoare exotică

 

după aia

minciuna era de filigran roşu-sângeriu

ca unghiile prostituatei

aşa se poartă în ţările lui soare-răsare

până şi ea ştia că esemesul primit

era doar podeaua iubirii mele

lustruită cu ceara unei dureri

din care lumânarea nu se mai topea odată

 

iar eu scriam versuri

de ce naiba  când tu n-ai citit niciodată

ceva de la dezgheţul stelei

doar îi legai gleznele a victimă

ce plăteşte şi păcatele ucigaşului

nu-mi erai decât criticul literar al iubirii

condamnată din start

ca o poezie pe hermeneia

singura  poezie pe care  ai citit-o vreodată

sunt eu

cel mai frumos poem de dragoste

ai fi fost tu

de te-aş fi putut scrie

e  ziua iar  în care

deşi am braţele încărcate cu flori

sunt doar o coroană veştedă pe un mormânt vechi

de pe panglică vântul a şters cu lacrimi                                       

ultimul omagiu                                                                      

 

 

[Valeria Merca]

Semn de placuta lectura.