citesc prin dioptriile tale doamne

despre mine

în primăvara asta dată-n mintea copiilor

curcubeul se adapă și din noi femeile

ca și când am fi primit în dar

un buchet din penele păsării paradisului

și în brațe copiii

ca un decret de viață veșnică

îmi port pruncii la sân

și coasta aproape

lângă un dumnezeu cu mâinile la vedere

și viața în haine de duminică

nicio stea orfană nu iese nevie

dintr-o…

primăvara asta

are ochii de miel

purtat pe umerii tatei în vinerea mare

când mă suiam eu la spovedania otăvii

în podul din care

aflasem dintr-un vis

îngerii casei vorbesc

nu-l văzusem nicicând pe tata neiubind

decât în zilele când mieii plâng

şi la grumaz le-nfloresc a prohod ciucuri roşii

ca bujorii din grădina bunicii

nu băuse vinul necredinţei

la poartă ridicase iubirea

ca pe-o cruce…

şi-atuncea când vei trece

pe podul cu statui

o singură dorinţă

am să te rog să-ţi pui

te roagă-adânc la sfântul

ce m-am rugat şi eu…

și uite cum ne intersectăm 

așa ca din întâmplare pe șosea

și chiar e-o  întâmplare

mașinii mele negre nu-i  mai deraiază inima 

înspre parbrizul mașinii-tale-negre-cadou-de-nuntă

i-am reglat unghiul de fugă al uitării

ai fi putut saluta

cum ai luptat în turnir pentru mine într-o altă viață

aș fi putut ridica mâna așa ca un drapel în bernă

dar tu știi că nu mai am de ce să șterg ochii

fluturilor albi

au…

e ziua ta și nu te mai  sun

să-ți urez  să ai parte de aia și de aialaltă

ți-ai făcut parte oricum

 cu buletinul pierdut 

 doar o mână de lut 

m-ai sălbăticit

și pare să-ți pese

știu că plângi când mâinile îți răsfoiesc timpul

indiferența mea ca o alarmă interioară

care ți se declanșează când eu te-am uitat

ai fost poemul care mi s-a dăruit pe capitole

niciodată deplin niciodată…

ar trebui chiar să vă cert domnule profesor

poezia nu e cireșul ăla înflorit

din care  rupsesem o ramură 

și-am adus-o în clasă

dacă am tăia întreg cireșul m-ați întrebat

și de-atunci toate crengile înflorite

au rămas la locul lor

poezie nu-i nici pădurea aia în care ne înfundaţi

până peste urechi pașii primăverilor timpurii

că da erați un montecristo al poeziei 

cu mercedes în școala de vis-a-vis

și-o autoexilare…

în ziua aceea din an singura

când îţi puneai în sertar asfaltul din vorbe

şi-mi cereai cu telefonul în mână să-mi deschid cartea

în care păsările au aripile albastre

cuvintele îşi luau zborul

chiar de pe degetele cu care tastai…

te apropii abordezi fața de empatizat cu rudele

jalnică adunare se aude glasul culegător de lacrimi al preotului

îți ascunzi râsul în mănușă  privind  îndurerata adunare

neamuri vecini prieteni mai toți în negrul de complezență

ca o eroare în  vocabularul vieții

un prapur vechi cu icoana maicii domnului desprinsă într-un colț

fetița cu fâș roz singura pată de culoare

sănătosul satului gângăvind în așteptarea colacului

priviri…

doar inima mea ascunsă în nisip

aşteptând o condamnare la viaţă veşnică

a treia ta nuntă

şi-o sticlă goală de şampanie 

pe care am s-o arunc în mare şi-am s-o aştept 

plină de veşti cu taxă inversă

nu ucideţi destinatarul

trei nunţi şi acelaşi mire

cu gândul mereu înapoi

ca un răspuns crescut din piept

ca o fericire

cu vama niciodată plătită

de ce mama naibii nu poate crede nimeni

că n-ai acasă bucătarul menajerul

grădinarul maseurul personal

adică iubitul perfect

pe internet se poate obține miraculos

în numai douăş' patru de ore scapi de celulită varice de kilogramele în plus de

consumul exagerat de curent totul la numai da da la numai  'ş'nouă virgulă nouă'ş'nouă

numai reclamă la partener ideal nu găseşti

dacă te riști nimeni nu-ți garantează în treizeci de zile

returnarea…

scânteind regrete

pe sub umărul vremii

ţi-aşezi fruntea

pe genunchii toropiţi  de visare

ai cuvintelor

pe buze…

poarta serii

închise în lumină

ochiul Măiestrului

Orgoliu

somnul trezi muzele adormite                                                                

de-un descântec al danaiadei

păsările din văzduh

întoarseră acasă fiul risipitor

vrăjitoarea binecuvântă

ca-n fiecare noapte

coloana…

singurul poet desăvârşit

Dumnezeu

care a creat lumea

fiindcă iubea prea mult

poezia

umblă şi prin aripa mea

hoardele curcubeului

aşa ca o margine de cântec

ca o tuşă de infinit

însă mă tem Doamne

că ai să treci cândva

pe lângă mine

şi n-am să-ţi sărut la vreme

vântul cu poeme

cuvântul

îndrăgosteşte-mă

ca şi când n-aş mai fi umblat

prin cartea aceasta

vreodată                                     

frământă-mă…

încă un an înveşmântat

în lut

chinuitor de albastru

pune sigilii                         

te mângâi pe pleoape

ca pe-un copil…

se făcea
că era noapte
magii
urechea prin care pământul
ascultă bătăile de inimă
ale universului
smereau pe sub stele

se făcea
că îşi trimitea
mieii
lumină din lumină

se făcea că cerul
îşi descoperise capul
plecat
cu mâinile împreunate
se închina
pruncului

uneori

iubirea îşi închide ochii

a temniţă                      

în oase durerea sfârâie

precum în candelă

uleiul ajuns la ultima suflare

griji descălţate de nădejde

umblă cu sandalele în mână

pe cruce n-a stat pe jumătate

aud

când cresc

aripile de înger dor

băierile timpului se rup iar

revărsând pe pământ

veşnicie

sunt înger

îmi…

"cine are copii pe pământ nu în gând..."

scriu

cu acea lumină

pe care o au pe chip

pruncii prea mici veniţi la biserică

atunci când le zâmbesc îngeri

de-atâta dor

de picioare mi se-anină

spinii şi mişeii

de zbor şi credinţă mă-ncearcă

iar oamenii nu zeii

un înger numai de banalitate

nu poate fi acuzat

fericite pietrele

din care se pot ridica…