sclav fără scut

[bolache alexandru]

fire de țărână

sunt îngerii noștri 

pază în vâltoarea 

unui timp nenăscut

când stelele pasc 

cenușa păcatelor

sunt încă hamal

în portul cu visuri

sunt încă firav

portativ renăscut 

drogul pe care viața 

mierea aceasta 

atât de amară și dulce

drogul acesta 

ce mi-l permit

e aerul rece respirat 

dimineața 

când stelele încă

n-au dispărut 

stropesc în antecameră

șerpii veninul 

dar hamalul încă mai cară

în desagă iubirea 

încă mai poartă

același sărut 

preotul fixează

stâlpii prin ceruri

dar eu încă mai pun 

pe sub lacăt trecut

nechezatul viitorului

încă îmi spune

sunt dator peste zare

dar nu-s încă pierdut

viața asta

o jucăm la ruletă 

sau la poker 

sau la barbut 

adevărul

spânzurat de o grindă 

încă respiră 

dar dintr-o dată

s-a făcut nevăzut 

sunt

un simplu hamal

sunt un sclav 

fără scut 

 

[bolache alexandru]

Mândru de prietenia ta, Man! Mulțumesc de comentariu!

[petrut dan]

Alex, iată un  poem-maraton, chiar mă gândeam că unii oameni după sărbători cunosc așa o efervescență, o amplificare a stărilor, a trăirilor pe care le încearcă și pe care cei mai mulți nici nu și-o explică, nici nu știu cum s-o gestioneze, iată că la tine se transformă într-un discurs despre viața cu tot ce presupune ea, interesantă imaginea cu îngerii transformați în fire de țărână, interesantă și adevărată cel puțin pentru episodul în care s-au materializat să cunoască și ei iubirea aceea din apă și țărână, da, bună trimiterea și continuarea, o scriere amplă, în care urcușurile îți lasă impresia că autorul mai are de spus și nu se va opri  până nu le va scrie pe toate, deci mai așteptăm, cu prietenie, ma man! 

[bolache alexandru]

O onoare pentru mine comentariul dumneavoastră domnule Costel!

[Costel Zăgan]

Poezia te exprimă: sclav îi ești și rege!