Răsare lumina

[constanta popescu]

Amănunt cercetăm în memorie
în coama plătită a morţii
zidite dorinţi, neuitate dureri şi putinţe
refulate orgolii, iubiri tăinuite.
Preţuite poveri ale vieţii trecute,
ne încarcă clepsidra vieţii ce curge
şuvoi neoprit, pedeapsă stelară.
Mă doare viaţa ce moare în mine,
iubirea uscată, precum iarba arsă de soare
mă doare uitarea durerii, a morţii trecute,
blestemul secular al firii de a fi.
Încurcăm mult prea des destinul
ales al pământului cu verbul
a creşte, a rămâne, a păstra.
Cuminţi aşteptăm să apară cuvântul
ce domină viaţa, viitorul şi moartea,
legătura de sânge cu morţii noştri utaţi
ce veghează istorii, cataclisme, destine.
Căutăm să rămânem integrii iubirii
şi soarelui ce încă veghează pământul…
ştim bine că mâine încolţeşte iar grâul
în palme dospeşte iar pâinea
ne zboară copiii, răsare lumina…

[Vasilisia Lazăr]

typo: utați; integrii

Obligatoriu de renunțat la „iar” din antepenultimul vers.

Poezia e frumoasă, dar mai trebuie pieptănată. :)

Îmi place mult „mă doare viața ce moare în mine”.

Drag,

[Ion Lazăr da Coza]

Dacă te-ai detașa puțin de faptul că poezia e „copilul” tău și ai privi cu „ochi străini și goi”, ai vedea câtă dreptate are Sofia.

Finalul mi se pare cam proletcultist (= neapărat optimist)...

Aș aduce cumva versurile 2-3-4 ca final.

De revăzut.

da Coza

[Sofia Sincă]

Ai corectat punctuaţia, semn că vrei să-ţi cizelezi poezia. Însă mai sunt repetiţii fără rost... să ştii că noi înţelegem şi fără să repeţi. De exemplu: morţii ai de câteva ori, multe cuvinte de legătură. Nu întăreşte, plictiseşte!

blestemul secular al firii de a fi. - cam, alambicat versul. Era suficient, blestemul secular el firii

mă doare uitarea durerii, a morţii trecute, - aici la fel, fără, a morţii trecute sau măcar exprimat altfel şi eliminai şi repetiţia.

În rest e mai bun decât cele precendente, este profund şi respectă mesajul. Concluzia o reprezintă primele patru versuri, restul fiind explicaţiile. Însă stufos, tot este.

Şi totuşi am citit cu plăcere, Sofy!