Cetățeanul Ionescu lua prânzul când observă o copită.
Era mare, neagră și ieșea prin gaura rămasă în perete după ce fuseseră scoase țevile vechi de încălzire. De luni întregi aștepta să-i fie montată centrala. Constructorii veneau rar, plecau repede și lăsau în urmă praf, moloz și promisiuni.
Copita era însă ceva nou.
Lăsă lingura jos și o privi atent. Părea sănătoasă. Chiar îngrijită. Ca și cum ar fi aparținut unui animal care mergea regulat la pedichiură.
Se apropie și bătu ușor în perete.
Nimic.
Își aprinse o țigară și continuă să o studieze. Prima idee fu să-l sune pe administrator. Renunță imediat. Știa deja ce avea să primească drept răspuns:
– Faceți o cerere scrisă și o analizăm în următoarea ședință.
Nu era sigur că o copită putea fi ținută în așteptare până la următoarea ședință.
Așa că își sună medicul.
– Alo, domnule doctor, am o problemă.
– Cu tensiunea?
- Nu.
– Cu inima?
– Nu.
– Atunci e bine.
– Nu chiar. Mi-a apărut o copită în perete.
La capătul firului se făcu liniște.
– Mare?
– Destul de mare.
– Beți apă și odihniți-vă.
– Dar copita?
– Dacă rezistă până mâine, mai vorbim.
Doctorul închise.
Copita rămase.
La etajul zece, Grigore Procop descoperi și el o copită. Numai că a lui ieșea din tavan.
Stătea la masă și privea o pată de igrasie care semăna cu harta Italiei când observă obiectul. Ridică sprâncenele, mai privi o dată, își puse ochelarii.
Tot copită era.
O analiză atentă îi sugeră că putea fi de oaie. Sau de capră. Sau de orice altceva care avea copite și nu locuia, în mod normal, într-un apartament.
Telefonă imediat președintelui asociației.
Răspunse soția.
– E la pescuit.
– Dar am o copită în tavan!
– Și el ce să-i facă?
– Nu știu...
– Culcă-te domne și lasă copitele îi mai spuse femeia. Auzi un murmur ca și când l-ar fi înjurat.Fira-ți ai dracu de ratați. Apoi convorbirea se întrerupse.
În aceeași după-amiază, cei doi locatari deveniră specialiști în copite.
Primul studia simbolistica lor în mitologie. Al doilea compara fotografii cu copite de oaie, capră și berbec.
După trei ore, fiecare știa despre copite mai mult decât și-ar fi dorit vreodată.
Copitele însă nu colaborau.
Nu se mișcau. Nu făceau zgomot. Nu explicau nimic.
Pur și simplu existau.
Ceea ce era poate cel mai iritant lucru.
Seara, telefonul lui Grigore sună. Era medicul.
De data aceasta nu mai părea atât de sigur pe el.
– Domnule Procop...
– Da?
– Câți metri are copita?
– De ce întrebați domn doctor?
– Pentru că jumătate dintre pacienții mei au raportat copite.
– În bloc?
– În oraș.
– Și ce spune primăria?
– Momentan, că nu sunt motive de panică.
– Și sunt?
– Doar dacă ar transmite o boala! veni răspunsul doctorului
În clipa aceea, blocul se cutremură.
Paharele zăngăniră. Pereții trosniră.
Iar copitele începură să se miște.
Încet la început. Apoi tot mai hotărât.
Ieșeau din tavane, din podele și din pereți.
Până dimineață, orașul părea construit mai degrabă din copite decât din blocuri.
Cei doi vecini urcară pe acoperiș.
Priveliștea era greu de descris.
Din nori coborau copite uriașe. De pe străzi urcau alte copite. Cartiere întregi dispăreau sub umbrele lor.
Oamenii alergau în toate direcțiile.
Unii făceau fotografii.
Alții filmau.
Câțiva completau formulare.
Românii rămăseseră români chiar și în fața sfârșitului lumii.
Cei doi se întâlniră pe terasa blocului, iar aspectul straniu al locului le ridică amândurora nenumărate întrebări.
– Crezi că sunt de sorginte extraterestră?
Celălalt nu răspunse. Ridică din umeri și continuă să privească.
O pereche de copite cobora vertiginos, lăsând urme albe pe cerul întunecat.
Procop țipă.
- Ce-i? îl întrebă Ionescu.
– Am lăsat apa deschisă la baie!
Fără altă explicație, o luă la fugă pe scări.
Ionescu rămase singur.
În jurul lui, cerul părea că se sfărâmă sub povara copitelor uriașe.
– Și acum ce fac? se întrebă el.
Își verifică rucsacul și scoase din el un ceas-robot. Îl deschise.
– Așteptăm, veni răspunsul metalic din interiorul aparatului.
– Ce anume?
– Să vedem dacă sunt de la primărie sau de la guvern.
– Și care e diferența?
– Dacă sunt de la primărie, vor cere avize. Dacă sunt de la guvern,vom avea de completat formulare.
În clipa aceea, o copită enormă acoperi soarele.
Orașul intră în întuneric.
Ionescu simți o lovitură bruscă în umăr, ca și cum o copită rătăcită l-ar fi atins în treacăt.
Cerul plumburiu devenise o enigmă imposibil de descifrat. Zgomotele orașului se stinseră unul câte unul. Clădirile, străzile și oamenii se topeau într-o tăcere grea, aproape minerală.
Ionescu se prăbuși încet și rămase nemișcat, ca într-un somn fără vise.
Poate că se va trezii într-un târziu
atunci când cineva va găsi formularul potrivit pentru a reclama apariția copitelor.