Înminunarea caisului înflorit

[chindea maria elena]

 * ca o împărtășanie – eflorescențe oculte*



în fiecare zi organizez pelerinaje la izvoare
forez în roca apei labirinturi astrale tu râzi și golești căușul
palmei de întrebări greieri melomani coboară agale
docți își pun monoclu de fulger (argintiu sau albastru) încep să cerceteze învoalte
octave cum se fac simfonii pe corzi de supernove sau cum se scoate
un do major din clapeta abisului perfecțiunea se cere șlefuită
în ochiul furtunii înțelepciunea este curajul de-a te-arunca în tine fără
plasă de siguranță înflorirea lotusului pe limbă se plătește în morți aurii cu vibhuti
pe unghii întorci focul în rădăcină eu îmbrac sacerdotală haină
inițiez ritualice jertfe capul meu pe tipsie e pașaport de intrare într-un eu ce se-nghite
pe sine până dispare

ardențele căutărilor dezleagă alb gordiene în primăvara eternă

pe aripa unui flutur
urcă linia destinului sau a pietrei curgătoare
aerul dintre noi începe să țipe dacă nu-i înnodăm pulsațiile-n camera sacră a inimii
buzele freamătă suprapun fotogramele unui sărut ca un cântec de lebădă
mâinile ni s-au topit căutând să-i despartă valul
din noi doar oceanul de flăcări inspiră clipei vibrația Părinte
critica rațiunii pure ni-i catarg în furtună (nu strică niciodată un spărgător de gheață
prin deșerturile gobi prorocitele ierni galactice din genunchii mei sunt expulzate)
în afară nimicul zadarnic scurmă cununi de pistile ni-s măruntaiele
frământate de vulturi foalele veșniciei ne umflă vertebrele
vestală fantastă mă dăruiesc refuzându-mă
te decojesc ziua de pe falangele inimii saturate-s nopțile în pulsații magice
ai asudat destul (ajungă-ți iubite) să împingi pereții realului
mai aproape de mister caii apocaliptici duc în crupă adevărul unic în copite
cavalcadele caisului stârnesc iureș în artere gem țipă
râd sălbatec înfloriri stranii
orgasmice erupții în sânge clorofilă de ceruri

gheizere tainice îmi parcelează atomii lacrima își numără ca pe mătănii veșniciile
tăcerea sculptează troițe-n răscruci

policolore străluciri în diademă îmbogățesc vibratil
cosițele iată iubite cât de frumos cotropesc sub urieșească putere
chemările ancestralelor vieți m-au întrupat
arterele tale-s brățări sunătoare gleznei piruetele mele
îți leagă suflarea de infinit
hipnoptice mi-s lunecările carnea ta supusă își modulează odihna
ca să se-ncapă expiri inspiri dai drumul timpului din chingă
îți aduni smerit ochii din mine
să nu te prindă caișii prea verde tragi storul unui hiatus
te-ascunzi la vedere temporizezi amâni

cunoști prea bine imploziile al căror cod e lumina celestă
dar cochetezi umbrei dintr-un spirit de frondă

mereu aștepți următoarea înflorire care va fi mai
și încă
următoarea desigur nu asta
e prea devreme o viață e prea puțin desăvârșirii visate
îți spui nesigur ronțăindu-mi absent nervurile

”las arca ta” – spune Părintele – ”să eșueze în trunchiul ei de cais înflorit
ca universul să se poată începe în tine
o eternitate mai sus!”

[Corina Militaru]

Minunat, Gerra! Am citit cu drag! :)

[bolache alexandru]

O poezie deosebită prin mesaj și metafore.

[chindea maria elena]

Ca întotdeauna Nik, poezia mea își reașează faldurile zburătăcite în pleoapa inimii tale, într-un desen atât de armonios și blând că parcă se transformă în altceva. Știi, întotdeauna există o valoare intrinsecă a fiecărui lucru și valoarea personalizată pe care i-o acordăm noi! Evident că vibrațional accesăm mai mult varianta a doua, și e bine așa. Că sunt șefa greierilor știi deja!:))) Vreo două duzini s-au adăpostit în tărtăcuță! :)))) Și au primit mesajul versificat al inimii tale în arcuș de aștrii!

Cu mare drag. 

[chindea maria elena]

Copleșită Ioane! Mă străduiesc să pun și alte filtre decât ale urâtului unui ceva ce poate îmbrăca o mie de straie. Știi, profesoara mea de Reiki, spunea că perfecțiunea înseamnă să mergi în pas cu Dumnezeu. Eu asta mă strădui, și cred că noi toți, fiecare în felul său, asta facem, măcar la nivel de intenție. Că mai călcăm în gropi sau pe arătură asta e partea distractivă a vieții! De-am fi tăți campioni olimpici îți  dai seama ce plictiseală ar fi??? Ne-am mumifica! Hihihihi....

Drag.

[chindea maria elena]

Știi dragă Sofy, din punctul meu de vedere perfecțiunea absolută nu există! Există forme de energie ce tind să se moduleze în vase cât mai perfecte! Dar ceea ce astăzi este perfect, mâine e depășit, imperfect, pentru că viața înseamnă mișcare, o continuă șlefuire a ceea ce suntem și creăm prin puterile noastre! Am fi morți dacă am fi perfecți - statui nu energii explozive! De-aceea vorbesc de șlefuire, în ideea unei perfecțiuni ce-și expansionează granițele încontinuu și-și schimbă catrințele.... Cât viem ne tot șlefuim pentru a putea oglindi lumina perfect!

Cu drag 

[Ion Lazăr da Coza]

La ultimul citat, scoate ghilimelele interioare - sunt caduci. 

Ca să-i răspund dragii noastre Sofia - dincolo de perfecțiune, se află sublimul!

Poezia ta, dragă Gerra, tinde spre așa ceva.

da Coza

[Sofia Sincă]

Poemele tale poartă idei și construcții hiperbolice. Folosindu-te de realitate, transformi lucruri mărunte în minunății astrale, creezi stări meditative și ne porți în lumea ta abstractă. Și totuși ești plină de romantism...

perfecțiunea se cere șlefuită - aici mi se pare că ai cam exagerat puțin. Dacă e perfecțiune mai există ceva dincolo de ea? Dar... nu este de condamnat, în textele tale, totul e posibil.

Am citit cu deosebită plăcere, ca de fiecare dată,

Sofy