Moare-n mine-o stea...

[gabriel cristea]

Moare-n mine-o stea; Și o simt cum geme
În cuibarul palmei. Ce firavă este!
Ape se trezesc, dintr-o altă vreme;
Plopii își mlădie fabuloase creste…

Áripa de vânt cade legănată
Prin frunzișul nopții - dulce-nfiorare!
Cailor de-argint luna li se-arată
Lunecându-și chipul peste văi de sare.

Lampioane-mi sunt fulgii ce se joacă
- Ce adânc mă doare steaua muribundă!
Se aud pe țărm, re'nviate parcă,
Tristele cochilii care mă inundă…

[Chris]

ce frumos... strofa a doua este remarcabila. 

[Grig Salvan]

Încă din titlu am simțit gingășia unui poem aparte. Prin decorul copleșitor al naturii în desfășurarea ei fantastică, autorul e învins de moartea unei stele mici și fragile, cuibărită în palmă și în suflet. Emoționant. Îmi plac în mod deosebit versurile „Cailor de-argint luna li se-arată/ lunecându-și chipul peste văi de sare”.

[Ada Nemescu]

Moare o stea, dar se nasc mii... citind asemenea poezii!

Ce imagini ireale, aproape tangibile însă, cu degetele minții...

încântată, aDa

[Vasilisia Lazăr]

Cantabil și sensibil pastel! Strofa a doua îmi place cel mai mult. 

Am o mică problemă la „cochilii”, dar cred că eu nu pun corect accentul. Încă nu m-am edificat exact cum cade acesta. 

[gabriel cristea]

Mulțumesc, prietene Mihai! 

[Mihai Katin]

Cailor de-argint luna li se-arată
Lunecându-și chipul peste văi de sare.plec  de la aceasta imagine onirica  ce este  apa  vie  a somnului  ,a izvorului  din care  viata   se trezeste  in noi spre o  ascultare  profuda:

Se aud pe țărm, re'nviate parcă,
Tristele cochilii care mă inundă…   astfel   prin  poem  ne  putem  zamisli  o  nemurire  nu   iluzorie, doar  fara  sa stim ,necesara....