Lângă troița lăcrimând de vreme

[gabriel cristea]

Miroase-a poale-n brâu și a colaci

Dinspre biserica cu turle strâmbe;

Sub triste ploi și prin sfioșii maci

Se-ntrec împielițații-n surde tumbe. 

Un câine schilodit s-a pripășit

Lângă troița putrezind de vreme;

Privirea lui e piatră de granit 

- De oameni, nu de fulgere se teme! 

Așteaptă în zadar un semn divin, 

Când trec enoriași cu coșuri pline, 

Încearc-o frunză-amară de pelin, 

Căci cin' să-i dea un colț de pâine, cine? 

Bătut a fost de oameni și de sat, 

C-a îndrăznit să fure din hambare

Câte-o ciozvârtă de porumb uscat, 

Să-i dea înfometării alinare. 

Și-acum mai simte lanțul - un jungher

Ce-i răscolește prin grumaz otravă;

Și nepăsarea-l doare ca un fier;

,,Pomana nu se-mparte la o javră!" 

E numai os și piele, și-i murind, 

Un câine ce-a fost lup prin vis de frunză;

În ochii lui  creștinii își aprind

Lumina-ngălbenită și difuză. 

Ca lumânarea pentru morți și vii

S-a stins ușor, dar parcă încă geme;

Se zbat în vânt nălucile surii

Lângă troița lăcrimând de vreme. 

[petrut dan]

Un poem ce impresionează și amplifică dorința specifică acestei perioade de a fi mai buni, nu poți să nu rezonezi! Cu prietenie! 

[Rădița Răpeanu]

"În ochii lui creștinii își aprind
Lumina-ngălbenită și difuză"

Fiat lux! Îți mulțumesc, prietene

[BOTICI GABRIELA]

Superb poem si oameni minunați am întâlnit aici.

[Grig Salvan]

După a mea părere, câinele e tot ce a creat „mai superior” Dumnezeu pe Pământ, adesea am o vorbă, o întrebare retorică: „Câți dintre oameni se pot ridica la nivelul unui câine?” Am fost mereu îndurerat de „soarta de câine” printre oameni și am și scris un text de proză „Câinele vagabond” ca să-mi exteriorizez această dramă sufletească. Ca de obicei în lirica semnată gabriel cristea, în culori vii și oarecum primare, într-un tablou în care se mișcă forțe atavice și telurice („Se-ntrec împielițații-n surde tumbe”) un câine se stinge sub troița putrezită cu un Iisus răstignit, sub privirile creștinilor ce trec ducând mâncare în coșurile pline. Superb poem!

[Chris]

frumos, impresionant, dureros..

[BOTICI GABRIELA]

Superb poem!
"Privirea lui e piatră de granit
- De oameni, nu de fulgere se teme! "

Felicitări!

[chindea maria elena]

Putem citi pe toate dimensiunile vibrării aceste dureroase crochiuri de suflet, inclusiv ca o parabolă. Concluzia tristă este că nici nu mai înțelegem, necum să mai punem în practică, îndemnul critic: „iubește-ți aproapele ca pe tine însăți”. Pentru că nimic și nimeni nu ne mai e „aproape”! Nici măcar noi înșine. Doar înstrăinarea de tot ne e cod al respirației.

Nu pot decât să frâng genunchi de suflet în fața sensibilității acestui poem?poet! Mulțumesc! 

[Vasilisia Lazăr]

Gabi, mi-ai răsucit cuțitul într-o rană care-mi sângerează zilnic. Dramatic poem!

Așteaptă în zadar un semn divin, 

Când trec enoriași cu coșuri pline,

Enoriași... Ah, da... credincioși... Ba nu, bisericoși.

„Cu cât cunosc mai bine oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii.”

[Amanda Spulber]

Am ezitat să comentez fiindcă e posibil să bat câmpii cu sau fără grație, dar recitind poezia, observ același lucru remarcat de domnul Gheorghe Pârlea. Există prima dimensiune a dramei unui suflet de animal legat de oameni și poate cândva încrezător în ei. Bine, aici ar trebui adăugat și că, atunci când hrana nu este suficientă, animalele considerate inutile sunt primele care sunt excluse și este cumva de înțeles, deși dramatic.

Există însă și a doua dimensiune care apare încă de la început: biserica are turlele strâmbe. Este ceva în neregulă cu templul sufletului, sufletul care îți este alături, indiferent cum îl tratezi, care tot speră și caută să fie hrănit, dar care te-ar putea părăsi dacă îl trădezi la nesfârșit.

[gabriel cristea]

Gina, mulțumesc!