în limbajul pierdut al ideogramelor

[petrut dan]

privesc pe geam
parcă din afara timpului îmi găsesc rudele
îngerii păzitori
mulțimea de străzi
casele unde am stat
reparând hornurile stricate după fiecare iarnă
când păstram focul cu cărbuni îngrămădiți de femeile făcătoare
de farmece
existențele mele nu păreau a avea legătură cu lumea
zilele curgeau spre un întuneric absurd de frumos
ce
înlocuia lipsa curentului electric

uneori mă așezam pe pământ
când se coceau strugurii și oamenii nu mai aveau răbdare
pentru dragoste
auzeam vocea interioară- boncănit al cărnii abia născute
dă-mi voie să plec

și atunci luam orice pom în brațe
ca unui bolnav de lepră
îi legam rănile
cojile se amestecau cu ciripitul păsărilor trezite
de ploaie
adormeam înainte ca Dumnezeu să trimită
un duh de minciună

îmi cereai să intru în apă
până la gleznă
apoi la genunchi
dincolo de umeri nu mai țineam socoteala

erau zilele acelea când nu puteam să mă rog
vedeam lumini din morminte
planete noi își aruncau razele benefice
și mă gândeam că ultimii în viață am fost numai noi
eu și dragostea ta

poate și alții vor să caute polul sud
își pregătesc săniile și carnea uscată de pește
îmi face bine că știu cum este când ninge
peste războaiele amânate
în ultima clipă

îmi umplu buzunarele cu semințe
arunc spre cer brațul unui arbore cu două ramuri
în ce parte cade cel mai lung acolo mă îndrept să-mi caut dreptatea
iubirea rămâne să curețe locul
pentru care mă bufnește sângele de câte ori mă ceartă
să nu vatămi vinul

 

[petrut dan]

Monica, îți mulțumesc pentru aprecieri, cu drag!

domnule Valeriu Anghel, mulțumesc, cu respect!

Lisia, bună precizarea, deși nicio clipă nu m-am gândit că scrisul tău atât de frumos ar avea ca motivație altceva decât plăcerea simțită datorită cuvintelor pe care le citești! My lady!)

[Valeriu Anghel]

Remarcabil.

[Vasilisia Lazăr]

Cred că prin poezie ajungem să descoperim părți ale sufletului pe care nu știam că le avem. Poezia este descoperire de sine, ajungere la sine. Vă mulțumesc! Scriu doar cum simt. Nu știu cât la sută sunt obiectivă și cât subiectivă. Oricum, ca să pot scrie despre ceva, trebuie mai întâi să-mi placă foarte mult.

[Monica Pester]

Înainte de a fi și folositoare, unele comentarii sunt poate mai bune decât chiar poeziile. Talentul de a cântări obiectiv un poem nu exista. Dar subiectivismul comentariilor Lisiei presupune empatie, forța de pătrundere in psihicul dar și emotionalul poetului, scoțând la iveala adevăruri neștiute sau respinse inconștient de acesta. Și felul ăsta de prezentare se numește har.  

Ma înclin în fata poetului și a criticului!

[petrut dan]

Lisia, nu mai comenta așa că o să cred că scrii despre altă poezie! Zău așa! Fiecare comentariu al tău mă face să descopăr parcă o altfel de lume, o altfel de emoție față de cea pe care mi-am imaginat-o sau de la care am pornit! Tu, fără să-ți dai seama, recompui un univers al meu într-un fel de care abia acum devin conștient! Sau îți dai seama și atunci e mai rau!)  Cu deoasebită prețuire și apreciere, my lady!)

[Vasilisia Lazăr]

Cu melancolia amintirilor preschimbată în poezie, plusezi nostalgii vechi într-un frumos poem nou. Pendulezi cu măiestrie între trecut și prezent, iar cuvintele alcătuiesc o frescă în care timpul pare că și-a rătăcit clepsidra, inversând scurgerea clipelor. Reușești să-l joci pe degete înainte și înapoi. Poveștile rătăcite în clipa de acum, dar și prin alte vârste, par a fi ale oricui. Imaginile sunt atât de veridice încât refuză să se șteargă din memorie.

privesc pe geam
parcă din afara timpului îmi găsesc rudele
îngerii păzitori
mulțimea de străzi
casele unde am stat
reparând hornurile stricate după fiecare iarnă
când păstram focul cu cărbuni îngrămădiți de femeile făcătoare
de farmece
existențele mele nu păreau a avea legătură cu lumea
zilele curgeau spre un întuneric absurd de frumos
ce
înlocuia lipsa curentului electric

În jocul suav cu umbre transparente, cu acorduri şi halouri aparente, de multe ori ne căutăm pe noi înșine, scopul fiecărei căutări ascunzând nevoia acută de iubire, de evadare către ceva nedefinit, dar dorit.

poate și alții vor să caute polul sud
își pregătesc săniile și carnea uscată de pește
îmi face bine că știu cum este când ninge
peste războaiele amânate
în ultima clipă
îmi umplu buzunarele cu semințe
arunc spre cer brațul unui arbore cu două ramuri
în ce parte cade cel mai lung acolo mă îndrept să-mi caut dreptatea

Jos pălăria și de această dată, domnule! :)

[petrut dan]

Bună seara, 

domnule Mihai Katin, vă mulțumesc și eu, cu respect și considerație!

Nuța, ai tu așa o vorbă dulce, caldă care apropie și pentru care îți mulțumesc că o regăsesc în pagina mea, cu drag, seară minunată!

[Nuta Craciun]

 Cred că versurile tale trebuie citite cu simțurile nu cu mintea, așa simti aerul ușor filosofic, reflexiv, fără să simți nevoia să diseci, ai senzația că privești în viața cuiva și vezi sensurile asemeni unui fir de apă care se scurge printre pietre în ceva mai mare și mai profund... 

Admir scrisul tău degajat și profund. 

[Mihai Katin]

este ca monologul unei calatorii in spatii stranii, dar pamantesti, nu este o invitatie, nu este decat, poate, un straniu purgatoriu al poetului unde nu ne ramane decat a descoperi:

erau zilele acelea când nu puteam să mă rog
vedeam lumini din morminte
planete noi își aruncau razele benefice
și mă gândeam că ultimii în viață am fost numai noi
eu și dragostea ta

cu adevarata admiratie!