fata de pe dig

[Tudor Cicu]

 

mai știi? - priveam în zare la fata de pe dig

și pariam pe vise la care geam să bată

când marea numai zdrențe de spumă, ca turbată

amenința cu valul, nedându-mi timp s-o strig.

 

și m-amăgeam cu-o scoică, să tot ghicesc un sens

ca multe să îmi spună, dar s-a pornit să ningă...

că fulgii reușiră vederea să-mi învingă

de-am părăsit eu țărmul și-am regretat imens.

 

cuprins și-acum de vraja imaginilor vechi

un clopot se aude în mine cum tot bate;

sau văd că-mi fuge somnul, de-un timp, noapte de noapte

și-aud pe-ale ei buze, cuvintele-n urechi.

 

de n-ar fi fost ninsoarea aveam multe să-i spun

dar m-a cuprins uitarea, ori m-a zidit tăcerea;

privind țintă-n tavane cu ochii nicăierea...

ori eu n-am fost acolo? - nici fata, presupun.

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: „Fata din vis”! Am întâlnit-o în Idiotul lui Dostoievski: Mîșkin o cunoscuse pe Nastasia înainte de a se vedea, dintr-un portret, nu? Se poate spune că Mîşkin, a iubit-o (dintre Daria şi Nastasia) cel mai mult pe Nastasia Filipovna, contemplându-i portretul. Dar, după cum mărturisise el undeva (?) era o „dragoste-din-milă”. Sau poate că era acel „sentiment apăsător şi dureros”, de compasiune sfâşietoare „soră cu suferinţa”, zic și eu. Chiar să o fi iubit Mîşkin pe Nastasia, cu acea dragoste pe care ţi-o reclamă „un copil plăpând şi bolnăvicios”, cum gândeşte un alt personaj din autorul rus, parcă Ipolit? În poezie, însă, aventura cunoaşterii şi inspiraţia limbajului, care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine, pare a fi, după R. Barthes, determinant în filosofia scrierii şi înţelegerii ecuaţiei poetice. Și dacă am arunca o privire mai în urmă și ne-am întoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor poetului, azi, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită de a îndrăgi și el portretul fetei din vis. Așa cred.

[Tudor Cicu]

Nuța Crăciun: Mult respect pentru cuvintele tale. Mă bucură popasul tău la comentarii.

[Tudor Cicu]

Mihaela Popa: O surpriză plăcută! Bine ne-am regăsit pe Însemne. Uneori, totul pare a se fi întâmplat atât de demult și părea, în aşa fel, că nimeni nu-şi mai aducea aminte care a fost cetatea în care poetul şi-a scuturat, pe lespezi, sandalele pline de colbul drumului parcurs până acolo; așa mi se pare drumul din anii trecuți, pe Însemne, până acum. Așa și în poezie, Mihaela. Când nu mai ai amintiri, te simţi ca o fântână seacă. Arunci piatra şi după un timp auzi ecoul impactului, un sunet surd, şi cam atât. Fără amintiri, ce reazem vom mai născoci în afară de tristeţea care ne-a rămas de la acestea? Dar tu erai un cititor atent la tot ce scriam și în trecut, țin să-ți mulțumesc deosebit.

[Mihaela Popa]

o frumoasă poveste de dragoste topită-n fulgii de zăpadă

admirație!

[Grig Salvan]

O iluzie frumoasă e tot ce viața ne permite mai mult, chiar dacă iluzia „nu ține de foame” și se destramă la primul contact cu materia dură. Dar de aici și frumusețea aparte a elegiei. „Fata din vis” e o temă poetică de mare extindere în poezia universală, iar aici capătă o formă personală deosebit de frumoasă! Citit cu mare plăcere!

[Nuta Craciun]

Tare frumos sunt mânuite cuvintele în această poveste atemporală. 

[Tudor Cicu]

Vasilisia; Amanda Spulber; Petruț Dan; Bolache Alex; Mihai Katini: Comentariile voastre, toate, fiind de mulțumire pentru „imaginea” fetei de pe dig, am să vă răspund, tuturor, în blok: În „Bătrânul şi marea”, bătrânul visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei... Fă-l, te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, mă rugam în sinea mea și eu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea,  „părea că pluteşte în văzduh, deasupra  bătrânului din barcă”.  Toţi visăm. Aşa începe totul... Un alt personaj, Grigori, din „Donul liniştit”, spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Între leii lui Hemingway și calul în alergare al lui Șolohov, gândul meu era la „fata de pe dig”... cea dinaintea căreia poemul se construieşte de la sine pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt în toată povestea asta. Poetul unor versuri („Îmi/vorbesc mie sau ţie? Mă gândesc numai la tine. La cât te-am iubit: vin/dintr-o altă viaţă, nu?A câta?”) din „craterul platon”, avea o motivaţie, nu? Dar noi? Păi noi... mai avem încă de urcat: şi, Doamne, ce paşi se aud! Ajuns aici, pesemne, amnarul şi cremenea folosită noaptea târziu la masa de scris, vor ști să răspundă cum se cuvine la această întrebare. Dar numai scriind.

[Vasilisia Lazăr]

Ce poem frumos! Perfect redat acest echivoc, efectiv l-am simțit de parcă era în mintea mea și nu mai știam cât e vis și cât realitate. Poate dacă n-ar fi fost ninsoarea...

Minunat!

[Amanda Spulber]

Da, uneori amintirile se confundă cu visul sau visul cu amintirile. Îmi place mult această ambiguitate. Îmi place și ritmul, îmi place și finalul care întărește în mod ludic ambiguitatea. Superb! :)

[petrut dan]

Frumos și foarte frumos, ca o poveste de dragoste ce atrage privirile tuturor, mi-a plăcut cu respect!