El și ea

[carmen popescu]

Pe un soare ideatic lacul degetele mută

El și ea-n șoptirea nopții răscolesc o vorbă goală

Bucuria timpul țese și noblețea împrumută

Mâinile agită simțuri ochii-n aripi se răscoală

 

El și ea sărută versuri în acorduri de vioară

Scriu cu visul la vedere coala pare în furtună

Și suspine se frământă într-un toc de domnișoară

Pe o bancă fără tablă vântul verbele răsună

 

Sunt ei doi sortiți iubirii într-o viață de-mpăcare

Sunt orgoliu în răscruce pe un câmp cu-adrenalină

Sunt ciudați sau dați pieirii prin parfum de vindecare

Înnodați în tractul clipei înfășați în muselină

 

Este-o goană după viață  fără să răsfețe timpul

Sau o formă de paiață care schimbă anotimpul

[Nădejde Angelina]

Mă-nclin! O mare bucurie să te găsesc aici!

Eu mă simt de  parcă aș fi fost plecată  un veac.

[Chris]

foarte frumos...

[gabriel cristea]

Versuri inedite, pavate cu frumoase figuri de stil!

[Mihaela Popa]

frumos, pătrunzător, meditativ

mă-nclin!

[Valeria Merca]

Nespus de profund și vibrant, totodată! Metafore inedite.

Cu bucuria lecturii!

[Sofia Sincă]

Iubirea - aceeași formă indiferent de timp sau de el și ea. Iubirea creează ecoul eternității, iar tu Carmen Popescu ai creat paradisul cuvintelor, al ideilor şi metaforelor elegante şi romantice. Apoi, mai plutește un aer de noblețe deasupra versurilor tale.

Deosebită apreciere,

Sofi