Drumul copacilor

[Monica Pester]

Aud geamătul rădăcinilor bătrâne,

care încearcă să-și apere miezul aproape stins

de nemiloasa răsuflare a iernii.

Cu pași mici dar hotărâți,

copacii se mișcă într-o tăcere dureroasă

cărându-și trist existența, de parcă 

ar căuta un loc unde să-și îngroape trecutul,

tainele grele, întărite de veacuri,

uneori hâde, războinice și apăsătoare.

Taine ce-și lasă în fiecare scoarță,

amprenta unor găuri negre ce te-nfioară

dar te și cheamă într-un fel nelămurit.

În infinita existență am îmbrățișat de multe ori

copaci bătrâni sau tineri, lăsând în seva lor

propria  mea energie, dăruitoare.

Iar ei, copacii, mi-au dat chei

să-mi recunosc drumul

și înțelepciune să mi-l urmez.

Pentru că, în filozofia lor de viață, 

copacii caută, ca și noi,

loc de popas și îndumnezeire.

Și ca și noi, găsesc pacea în sursa Creației.

[Vasilisia Lazăr]

Frumos imn închinat copacilor. 

În infinita existență am îmbrățișat de multe ori

copaci bătrâni sau tineri, lăsând în seva lor

propria  mea energie, dăruitoare.

Iar ei, copacii, mi-au dat chei

să-mi recunosc drumul

și înțelepciune să mi-l urmez.

Probabil, ai avut în vedere mai multe existențe. Altfel nu-mi explic sintagma „infinita existență”. 

Drag!

[Monica Pester]

Mulțumesc, Mioara . Asa este, suntem, uneori  co8⁸7pacî

De data asta èu vorbesc despre adevaratiî cop⁸aci umblător

pè  care i-am transformat liric în personaje aproape ùmañe

[Mioara Manoilă]

Uneori, copacii suntem noi.
Am citit cu plăcere! Prețuire!

[gabriel cristea]

De profundis...