Depresia

[Corneliu Neagu]

La colț de stradă mor prieténii,

amantele se culcă cu mai  mulți,

copiii simt c-au devenit adulți,

tot alergând pe străzile pustii.

Și iarna rece vine peste noi,

iar frunzele, pe ritmuri de poem,

plutesc incert pe trenuri care gem

ducând soldații noștri la război.

.

Orașul tot e un coșmar stupid,

iar oamenii stresați nu înțeleg

ce-i parte separată ce-i întreg

în granițele care ne închid.

Și-n orice întrebare e un chin,

îl resimțim în inimă și-n gând,

se sting în noi speranțele plângând

pe marginile unui crunt destin.

.

Himerice imagini trec prin vis

și ne trezim în spaime și-n delir,

iar patul ni se pare cimitir,

plutind imponderabil în abis.

Iar cei apropiați, în mod fatal,    

ne intră cu picioarele-n destin

și când paharul de durere-i plin

ne internează noaptea în spital.

.

Dar, ca răspuns la gestul lor brutal,

pe doctorii ce-s mai nebuni ca noi

îi dezbrăcam și îi închidem goi

într-un salon cu gratii de metal.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Corneliu Neagu]

Dragi prieteni Mihai Katin și Maria Elena Chindea, vă mulțumesc pentru popasul în lumea versurilor din această poezie și pentru comentariile scrise aici! Așa cum am precizat în alt comentariu, pe care îl găsiți mai jos, această poezie nu se înscrie în logica poeziilor scrise de mine până acum. Este totuși numai o poezie, nimic mai mult... Să nu-i atribuim forțe telurice pe care nu le are. Unii cititori au considerat-o chiar bună. Dacă ar fi să căutăm la marii noștri poeți, de la Eminescu și până astăzi, găsim nenumărate asemenea poezii. Voi cita aici numai patru strofe din cele multe care fac parte din celebra prefața în versuri scrisă de Adrian Păunescu la marea sa antologie "Cartea cărților de poezie".

"Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele

şi simt că pot, în orice timp, să mor,

m-am internat în versurile mele

ca-ntr-un spital de ultim ajutor.

.

Brancardierii nu mă bagă-n seamă,

mă port pe mine însumi către pat,

mă-mpart din nou în tată şi în mamă,

deşi în mine i-am amestecat.

.

Mi-e greu la mine-n poezie, soră,

dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit,

şi pentru toată boala mea majoră,

injecţie să-mi faci, cu plumb topit.

Şi, uite, mor şi eu la mine-n texte,

se-nalţă steagul doliului la porţi,

urât îmi este şi prea greu îmi este,

când aflu că şi doctorii sunt morţi".

[chindea maria elena]

Un mare spirit spunea: „Lumea-i cum este și ca dânsa suntem noi”! Și cum același obiect sau acțiune poate fi văzut/văzută diferit depinzând de filtrul sau unghiul de unde este privit precum și de evoluția observatorului, n-aș da sentințe drastice.  Iisus a propovăduit iubirea și de sus de pe cruce - nu s-a lăsat strivit nici de răutatea și insultele celor ce l-au condus pe Golgota nici de țipătul cărnii! Și-a păstrat nealterată credința în divinitatea spiritului și la nuntă, și vindecând leproșii și sub tortură. Noi, dacă vrem să ne numim cu adevărat creștini, trebuie să demonstrăm aceeași credință, că suntem fii ai Tatălui ca și el. Depresia, ca boală, o înțeleg, dar este totuși o abdicare de la valențele spiritului. Iar Tatăl și-a pus lumina lui divină în noi ca să fim niște ÎNVINGĂTORI nu niște VICTIME. Ca șarjă prin tarele societății - poemul este foarte bun. Eu așteptam să văd și luminița de la capătul tunelului. Care există negreșit în orice întunecime.

Nu mai știu cine a zis un mare adevăr:„ Nu pot să împiedic corbii negri ai nenorocirii să vină - dar pot să-i împiedic să-și facă cuib”! Asta este puterea dată nouă de Tătuca!

[Mihai Katin]

Himerice imagini trec prin vis

și ne trezim în spaime și-n delir,

iar patul ni se pare cimitir,

plutind imponderabil în abis.

Iar cei apropiați, în mod fatal,    

ne intră cu picioarele-n destin

și când paharul de durere-i plin

ne internează noaptea în spital.

da, este o depresie, este o stare a renuntarii in primul rand la speranta, in al doilea la nadejdea ca soarele nu rasare doar la estul geografic, ci si in estul inimii, daca acolo stim sa pastorim turmele norilor...

sa auzim de bine!

[Corneliu Neagu]

Apreciez foarte mult comentariul scris aici, stimate prieten și coleg de condei Grig Salvan. Mulțumiri alese din partea mea!

[Grig Salvan]

Acută trăire a decadenței din jurul nostru, orecum asemeni unor poeme urbane bacoviene cu care se intersectează parcă unele expresii și imagini. Finalul e copleșitor prin lipsa oricărei speranțe de însănătoșire a societății bolnave în care trăim. Am citit cu interes aparte un poem ce parcă vine pe contrasens cu poemele obișnuite, melancolice și nostalgice, dar învăluite într-o lumină blândă și sentimentală.

[Corneliu Neagu]

Vă mulțumesc foarte mult pentru comentariile lăsate aici despre poezia mea "Depresia"! Este o creație lirică care nu se aseamănă cu ceea ce am scris până acum...Se simte, aici, influența lui Edgar Allan Poe, cu deosebire în ultima strofă în care doctorii sunt închiși într-un salon cu gratii de metal. În scrierea lui Edgar Allan Poe, nebunii își asumă chiar rolul de doctori și de conducători ai spitalului. Cât despre comentariile domniilor voastre - Alexandru Bolache, Tudor Cicu, Gheorghe Pârlea, Vasilisia Lazăr - le apreciez foarte mult și vă mulțumesc pentru conținutul lor.

[Vasilisia Lazăr]

Într-adevăr depresie! Eu prefer să văd și partea frumoasă. Și cred că domnul Pârlea are dreptate. Parcă prea i-ați pedepsit pe doctori. Or fi și unii care ar trebui închiși, dar sunt și mulți cărora le datorăm viața noastră și a celor dragi. Cel puțin eu am destule exemple. 

Cu drag și fără gânduri așa de negre!

[Gheorghe Pârlea]

Realitatea crudă a timpului nostru, în măiestrită grilă poetică. (Totuși, strofa finală, în substanța ei concluzivă, parcă știrbește puțin din calitatea întregului. Iertați, că îndrăznesc!)

Cu respect, distinse Dle Corneliu Neagu,

[Tudor Cicu]

Nu-i ușor să ții un jurnal al depresiei și să treci în jurnal înfricoșările zilei, durerea sau țipătul ei, dar aici cuvintele vin în sprijinul durerii, iar finalul e hazliu. Noi care stăm la marginea poemului, ca în tranșee, ne amuzăm la final, dar nu ridicăm încă steagul alb al împăcării... numai Dumnezeu să nu se descurajeze. Știm că El e precaut. Poezia se poate citi și la lumina unui chibrit aprins, să nu se facă dintr-o dată lumină și să scape doctorii, în final! Că am și eu un dinte contra lor. Cu alte cuvinte, mi-a plăcut.

[bolache alexandru]

O poezie de început de an cu sentimente confuze și întrebări chinuitoare cu imagini himerice și speranțe care se sting... Mâine vom reveni la normal!