Concertul florilor

[Emil Dumitru]

Florile, sfinte amvonuri, de culoare şi lumină,

Înflorite şi-agăţate într-un portativ-grădină,

An de an, compun angelic, cu-armonie şi cu stil,

Fără tihnă, chiar de pare repetabil, un alt tril.

 

Crinii albi, imperialii, cântă mândre operete,

Trandafirii țin isonul cu frumoase canţonete,

Lămâiţa, liliacul, parfumate, populare,

Turnu’ Babel e-n grădină, cin’ le dirijează oare?

 

Dirijor din sfere-nalte, este astăzi ciocârlia,

Vrea cu florile să cânte, pe de-ntregul simfonia,

Triluri simple, dar plăcute, din acelea bătrâneşti,

Când prin sânge ritmul curge, de poți spune că trăiești.

 

Doar lalele-s tăcute, cupa lor este închisă,

Sunt sfioase, speriate, zarea parcă e aprinsă,

Dar vor înflori și ele, de lumină dezmierdate,

Şi magnific or să cânte ritornele învățate.

 

Ce-ncântat ar fi Enescu, dacă ar mai fi pe lume,

A florilor rapsodie, el îndată ar compune,

Ar doini și Porumbescu, sub o blândă lună clară,

O baladă pentru ele, la divina lui vioară.

 

[Emil Dumitru]

Doamna Gina, mulţumesc pentru lectură şi aplauze!...

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, îţi mulţumesc pentru lectură!

Cu prietenie,

 

[Vasilisia Lazăr]

:) Ok, m-ați convins. Educația de azi...

Drag,

[Emil Dumitru]

     Doamna Vasilisia, vă mulţumesc pentru lectură şi ajutor. Am modificat şi am postat varianta propusă de dumneavoastră, care, adevărat, este mult mai bună. Poezia a fost scrisă în anul 1978, eram în ultimul an de liceu, şi atunci a fost apreciată de doamna profesoară de limba română, Alexandru Alexandra, căreia vreau să-i mulţumesc din toată inima, pe acestă cale.  

     În legătură cu personalitățile, vreau să vă spun că despre marele violonist, pianist şi compozitor George Enescu, în memoria căruia se ţine şi un festival anual la Bucureşti, n-am mai scris în nicio poezie. Adevărat că despre  Brâncuşi am mai scris şi poate că voi mai scrie, căci după umila mea părere, având în vedere cât de bine e ''cunoscut'' marele sculptor de tânăra generaţie, consider că totuşi nu este suficient.   Tot despre George Enescu, vreau să vă mai spun ceva. Cu ceva timp în urmă, când funcționa TVR Cultural, s-a făcut un sondaj prin parc, şi oamenii au fost întrebaţi despre Enescu. Mulți nici nu știau că-l mai cheamă şi George!... dar m-a şocat răspunsul unei tinere, care s-a prezentat ca fiind studentă în anul doi: Enescu?... Sigur nu e manelist şi nici fotbalist, aş fi auzit de el dacă era mai tare decât Salam sau Guţă!...

Cu prietenie,

[gina zaharia]

Ăsta da concert! Să tot aplauzi!!!:)

[Sofia Sincă]

Natura în mijlocul florilor îşi regăseşte inocenţa şi înfăţişarea paradisiacă, iar autorul se simte inclus de ea. Desigur poezia are nevoie urgentă de modificările pe care le-a propus Lisia. Şi desigur, varianta ei, modificată prin cuvintele tale, fără a schimba mesajul, este mult mai bună.

Şi totuşi, am citit cu plăcere, Sofy!

[Vasilisia Lazăr]

Florile, sfinte amvonuri, de culoare şi lumină,

Înflorite şi-agăţate într-un portativ: grădină,

An de an, compun angelic, cu-armonie şi cu stil,

Fără tihnă, chiar de pare repetabil, un alt tril.

Crinul alb, sofisticat, cântă operete,

Trandafirii cântă-n cor, cântă canţonete,

Lămâiţa, liliacul, simple, populare,

Turnu’ Babel e-n grădină, cine dirijează oare?

Dirijor din sfere-nalte, este ciocârlia,

Vrea cu florile să cânte, toată simfonia,

Triluri simple, ne-mprumutate, de-astea bătrâneşti,

Şi prin sânge, ritm se scurge, simţi, că zău, trăieşti!

Doar lalele-s tăcute, cupa au închisă,

Sunt sfioase, speriate, zarea e aprinsă,

Dezmierdate de lumină, vor deschide cupele,

Şi magnific o să cânte, toate operetele!

Ce-ncântat ar fi Enescu, dacă-ar fi pe lume,

Rapsodia florilor, el, ar mai compune,

Porumbescu-ar fi doinit, sub o lună clară,

O baladă pentru flori, la a sa vioară.

Multe cuvinte care se repetă, ruperi mari de ritm. Când scriem o poezie căutăm să nu repetăm același cuvânt de mai multe ori. Dacă ar fi să număr de câte ori ați folosit „cântă”, ori „simfonie”... Dacă poezia este în vers clasic, numărați măcar silabele din fiecare vers. Apoi e vorba de modul în care cade accentul pe silabe. Asta dă muzicalitate poeziei. Când scrieți, lăsați poezia o vreme la dospit, apoi citiți-o cu voce tare și vedeți cu sună. De asemenea, o puneți pe monitor și încercați să o citiți ca și când nu ar fi a d-voastră.

Apoi, am întâlnit aproape în toate poeziile d-voastră numele unor personalități ale culturii noastre precum: Enescu, Brâncuși, Porumbescu. Dovedește sărăcie tematică, iar repetarea unor cuvinte sărăcie de vocabular. Nu e cazul la d-voastră, dar, totuși, cu poezia merge mai greu, trebuie să recunoaștem. :)

Vă sugerez o variantă un pic mai șlefuită:

Florile, sfinte amvonuri, de culoare şi lumină,

Înflorite şi-agăţate într-un portativ-grădină,

An de an, compun angelic, cu-armonie şi cu stil,

Fără tihnă, chiar de pare repetabil, un alt tril.

 

Crinii albi, imperialii, cântă mândre operete,

Trandafirii țin isonul cu frumoase canţonete,

Lămâiţa, liliacul, parfumate, populare,

Turnu’ Babel e-n grădină, cin’ le dirijează oare?

 

Dirijor din sfere-nalte, este astăzi ciocârlia,

Vrea cu florile să cânte, pe de-ntregul simfonia,

Triluri simple, dar plăcute, din acelea bătrâneşti,

Când prin sânge ritmul curge, de poți spune că trăiești.

 

Doar lalele-s tăcute, cupa lor este închisă,

Sunt sfioase, speriate, zarea parcă e aprinsă,

Dar vor înflori și ele, de lumină dezmierdate,

Şi magnific or să cânte ritornele învățate.

 

Ce-ncântat ar fi Enescu, dacă ar mai fi pe lume,

A florilor rapsodie, el îndată ar compune,

Ar doini și Porumbescu, sub o blândă lună clară,

O baladă pentru ele, la divina lui vioară.

 

[Ion Lazăr da Coza]

Multe ruperi de ritm, repetări de cuvinte, rime forțate...

De șlefuit.

da Coza