Când nu vom mai şti, nu vom mai şti

[Mihai Katin]

Când nu vom mai şti

Cât de mult am mers,

Cât de mult am ars,

Iar visele toate găsind aripi

Ne vor părăsi într-o toamnă,

Dăruindu-ne doar

Acea stare de singuri în doi,

De dialog în necuvinte,

Când ne spargem clepsidrele

Și aruncăm toate cheile

De la uşile noastre lumeşti.

Ce urmează?

Ce mai suntem?

Poate doar undeva

Ne ridicăm sufletele în Moai verticali

Moai vibrand celest şi asceţi,

Solitare fiinţe in Insula Paștelui,

Unul lângă altul

Să privim în nesomn valurile,

Lipsa de timp,

Sau doar necuprinderea lui...

Câtă fericire să fim noi doi

Atâta de telurici,

Iar iubirea ce-am lăsat-o singură

Să ne aşeze la nesfârşit

Soarele pe tâmple

Luna pe creştet...

[petrut dan]

Îmi place finalul deosebit cu soarele pe tâmple și luna pe creștet, o tehnică foarte bună a scrierii nu doar conținutul atrage și face să-ți păstrezi interesul până la sfârșit, un poem ce tansformă oamenii în statui, iar viselor le dăruiește aripi ca pentru a face mai ușoară despărțirea și înțelegerea faptului că iubirea este singura în stare să ofere răspunsuri... cu stimă!

[Mihaela Popa]

pătrunzător, frumos mesaj, minunat scris, admirație!

[Grig Salvan]

Copleșitor sentiment al  „trecerii” spre altceva, cînd nu vom mai ști și nu vom mai fi ce-am fost cândva, când până și visele își vor lua zborul și ne vor părăsi, doar suflete noastre vor împietri 

„în Moai verticali

Moai vibrand celest şi asceţi,

Solitare fiinţe in Insula Paștelui,

Unul lângă altul

Să privim în nesomn valurile...”

[bolache alexandru]

Iubirea dincolo de timp și spațiu dar și întrebări firești: Ce urmează, Ce mai suntem...vom afla când soarele va fi pe tâmple și luna pe creștet!

[Nuta Craciun]

Frumoasă similitudinea dintre verticalitatea statuilor și iubirea care rămasă singură, în necuprinderea timpului, 

să poată dobândi acea stabilitate care să așeze la nesfârșit soarele și luna pe creștetul îndrăgostiților . 

Foarte bun poemul!! 

[Vasilisia Lazăr]

Se spune că, pentru sufletele-pereche (doar pentru suflete-le pereche, nu pentru orișicare cuplu), dragostea continuă și dincolo de moarte, iar forța ei ne poate salva, chiar și din cele mai întunecate colţuri ale infernului. Poemul dumneavoastră e absolut superb. Am savurat fiecare vers, fiecare cuvânt. Aș vrea să cred într-o iubire fără sfârșit și nu într-o tăcere fără sfârșit, dar, cine știe...

Felicitări!

Iar visele toate găsind aripi - visurile

[Manuela Munteanu]

Solitare ființe și totuși împreună... Frumoasă asemănare a iubirii în doi cu greutatea și verticalitatea statuilor Moai! Au același mister al existenței umane, clasice, în echilibru și în acord cu toate legile pământului. Mi-a plăcut mult! 

[Mioara Manoilă]

O adâncă reverență acestui superb poem!

[Gabriela Raucă]

Binecuvântarea iubirii, care așază „Soarele pe tâmple / Luna pe creştet...”, o iubire ce aparține celestului, o iubire încărcată de mister, precum neelucidatele apariții ale statuilor îngropate acum de vreme și greutatea proprie.

Cândva nu va mai exista decât această iubire, nemuritoare, dincolo de timp și spațiu, dincolo de vitregiile vremii.

Un poem, cu mesaj minunat! Prețuire!